La începutul anilor 1920, România încerca să intre în rând cu lumea occidentală, din mai multe puncte de vedere. O mână de oameni de cultură, printre care Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan s-a gândit că ar fi benefică înfiinţarea de şcoli româneşti la Roma şi la Paris. Aflaţi din Pagina de istorie a RFI cum s-a întâmplat acest lucru.
Ideea fondării unei şcoli româneşti la Roma a fost promovată încă din 1914, însă izbucnirea Primului Război Mondial a amânat punerea ei în practică.
Astfel că abia în 1920 avea să se materializeze cu adevărat. Fermentul ideii de creare a Şcolii române de la Roma a fost tocmai vocaţia latinităţii pe care societatea românească şi-a asumat-o, la constituirea României Mari.
Această şcoală oferea tineretului român posibilitatea de a se forma prin studiu în bibliotecile de la Roma, în arhiva Vaticanului sau în cea a Colegiului De Proagandă Fide.
Şi alte naţiuni europene îşi deschiseseră instituţii academice la Roma, cum ar fi germanii, austriecii sau francezii, însă România era prima ţară din blocul celor est-europene care îşi deschidea o şcoală la Roma.
A fost un proiect academic unic, care a inclus deschiderea a două şcoli: una la Roma, iar alta, la Fontenay-aux-Roses, lângă Paris, iniţiativă care în toamna anului 1920 a trecut cu bine de votul Parlamentului României.
Dar ce anume urmau să studieze românii plecaţi la Roma sau Paris? Este vorba despre studii de istoria şi filologia popoarelor romanice, de arheologie şi de artă.
Prin legea de înfiinţare a acestor şcoli, cei care ajungeau să studieze acolo aveau obligaţia să susţină conferinţe despre ”viaţa poporului nostru”, ori de câte ori s-ar ivi ocazia, făcând un fel de propagandă culturală românească în occident.
De-a lungul timpului, la şcolile româneşti astfel înfiinţate au învăţat multe personalităţi româneşti, printre care criticul literar, scriitorul şi apoi academicianul român George Călinescu sau istoricul şi arheologul, ulterior rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Constantin Daicoviciu.
