Opinii: „Cantitatea de silă este egală cu cea din comunism”

Scriitorul Matei Vişniec consideră că în libertate societatea românească a evoluat „pe o altă orbită a răului, paralelă cu răul comunist”.BIOGRAFIE

Matei Vişniec, născut pe 29 ianuarie 1956, la Rădăuţi, a studiat Filosofia la Bucureşti, făcând parte din generaţia ’80 a scriitorilor. În 1987, a fugit din România şi a cerut azil politic în Franţa. A scris numeroase volume
de teatru, traduse în româneşte, printre care: „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”, „Omul cu o singură aripă”, „Istoria comunismului povestită pentru bolnavi mintal“ , alături de „Păianjenul în rană”, „Groapa în tavan“, „Omul Pubelă. Femeia ca un câmp de luptă“. În prezent, locuieşte la Paris şi lucrează pentru Radio France Internationale.

Matei Vişniec, dramaturg, scriitor şi jurnalist stabilit la Paris, pune un diagnostic în grijorător în legătură cu evoluţia societăţii româneşti postdecembriste. Despre clasa politică, spune că „a luat-o razna”.

Scena politică de la Bucureşti

„Dat fiind că trăiesc la Paris, chiar dacă mă informez în legătură cu ceea ce se întâmplă în România, nu am aceeaşi percepţie a grotescului precum prietenii şi cunoştinţele mele din România. Abia ei, când vin la Paris şi-mi spun „nu se mai poate”, „am ajuns de râsul lumii”, „am atins treapta cea mai de jos a ridicolului” – abia ei, deci, mă fac să înţeleg că efectiv clasa politică din România a luat-o razna. Sigur, când merg în ţară şi privesc dezbaterile de la televizor îmi dau şi eu seama de nivelul lor extrem de scăzut şi de multiplicarea scandalurilor de tot felul. În presa franceză nu sunt multe articole despre România, dar, în ultimul timp, am citit câteva din care am reţinut următoarea expresie „nivelul dezbaterii este sub zero”. Ei bine, când presa străină îţi dă această notă, ar trebui să ne treacă pe toţi un fior… Cetăţeanul român care sunt este, precum alte milioane de cetăţeni, dezamăgit. Scriitorul din mine este furios, iar jurnalistul din mine – umilit. Pentru că ştiu că astăzi clasei politice nu-i mai pasă nici de adevăr, nici de critici, nici de revelaţiile jurnaliştilor.”

„O altă orbită a răului”

„Urmăresc campania electorală aşa cum se poate urmări de la Paris: cu ajutorul internetului, cu ajutorul depeşelor care vin la Radio France Internationale, vizionând din când în când programele de pe TVR Internaţional. Urmăresc pentru că am încă această naivitate în mine, şi anume îmi spun că trecerea timpului nu poate să nu aducă şi un progres în ce priveşte moravurile societăţii, a limbajului politic, a modului în care dezbat oamenii. Fac parte dintr-o generaţie care a crezut că răul suprem este comunismul. Îmi dau seama acum că o societate poate evolua în libertate pe o altă orbită a răului, paralelă cu răul comunist, în care lumea nu mai suferă din cauza aceloraşi lucruri, dar suferă în continuare. Dacă am putea măsura în tone cantitatea de silă pe care o resimt românii acum, silă faţă de alte lucruri decât cele din comunism, şi cantitatea de silă resimţită în anii lui Ceauşescu, aproape că îmi vine să cred că s-ar ajunge la cantităţi egale.”

În multe alte ţări, pe scena politică sunt obişnuite certurile între guvern şi parlament

„România nu este singura ţară în care democraţia este deviată, dezonorată, transformată în teren de târguială mediatică şi schimb de insulte… Nu, şi în ţările cu mare tradiţie democratică ideea de libertate este batjocorită de actorii politici. Democraţia este transformată des în mascaradă: priviţi la ce se întâmplă în Italia, cu acest personaj incredibil, Berlusconi… Gândiţi-vă că un om mediocru precum Bush fiul a putut ajunge preşedinte şi a rămas în post timp de 8 ani, în Statele Unite. Puţine ţări occidentale pot fi considerate în prezent drept modelele de democraţie. S-ar spune că răul din om, gustul profitului, cinismul, egoismul, lipsa de ruşine, incompetenţa şi tupeul profită din plin de regulile democraţiei… Ele sunt şi cangrena democraţiei de altfel, iar România a căzut pe această pantă şi alunecă, alunecă… Alegătorii, scârbiţi, se îndreaptă în asemenea situaţii spre extreme, spre tot felul de iluminaţi care promit soluţii-miracol, ceea ce, de fapt, complică şi mai mult lu crurile. Analiza pe care o făcea Emil Cioran în anii ’30, în legătură cu viaţa politică românească, este încă valabilă. Răul se lipeşte de acest spaţiu cu o uşurinţă uluitoare, „creşte” aproape în mod natural pe codul genetic şi social al po porului nostru. Iar românii nu-şi găsesc salvarea decât individual, în special atunci când emigrează.”

„Marele şantier al viitorului”

„Voi vota, bineînţeles, ca să nu-mi bat joc de ideea de democraţie, dat fiind că toată tinereţea mea petrecută în România am visat la acest lucru: să intre şi ţara noastră în normalitate, în Europa, în cultura democraţiei. În ce priveşte lista de nume… nu pot decât să constat că pe ea se află persoane nedemne de a încarna regulile democraţiei. De altfel, marea problemă care se va pune în anii următori, în aşa-zisa „lume liberă”, este reinventarea democraţiei, crearea unor reguli noi, mai severe, astfel încât duşmanii democraţiei, profitorii şi egoiştii pursânge să nu poată ajunge la posturi de răspundere. Regândirea cadrului democratic, a regulilor democraţiei, crearea unui sistem de sancţiuni pentru „aleşii poporului”, care nu şi-au respectat mandatul, sau l-au folosit în scopul îmbogăţirii personale, iată marele şantier al viitorului. Ar trebui să ne inspirăm din nou din democraţia greacă şi aleşii în funcţii importante să fie, la sfârşitul mandatului, evaluaţi sau chiar judecaţi de alegători pentru ceea ce au făcut. Mai trebuie inventat un mecanism pentru totala separare a dimensiunii politice de cea a afacerilor. Dintotdeauna oamenii bogaţi s-au simţit atraşi şi de tentaţia exercitării puterii, ceea ce nu înseamnă că această realitate este şi una înscrisă în codul genetic al vieţii sociale. Oamenii de afaceri nu trebuie acceptaţi în sfera decizională la nivel politic, şi invers, oamenilor care au funcţii politice nu trebuie să li se permită să exercite şi funcţii comerciale sau legate de sfera afacerilor. Această ruptură ontologică între ban şi profit, pe de-o parte, şi exercitatea unui funcţii elective va trebui, într-o bună zi, să devină realitate.”

„Viaţa politică s-a transformat într-un delir mediatic”

Referindu-se la funcţia prezidenţială în România, Matei Vişniec a spus: „Este funcţia mediatizată prin excelenţă. Ai devenit preşedinte, este clar că apari zilnic la televizor. Probabil că această fascinaţie pentru funcţiile reprezentative extrem de mediatizate vin şi din transformarea vieţii politice într-un delir mediatic. Fiecare candidat ştie că nimic nu-i intezice să promită marea cu sarea. Jocul se duce până la urmă numai pe teren mediatic: omul care este văzut cel mai des la televizor, care este auzit cel mai des la radio se impune aproape într-o logică statistică. Săracul alegător îşi spune: dacă acest individ apare atât de des la televizor, dacă toată lumea îl invită atât de des la dezbateri şi-i cere părerea, atunci este limpede că omul chiar are ceva de spus, înseamnă că este cu adevărat important. Aşa se creează astăzi o platformă politică. Iar cei care candidează astăzi la alegerile prezidenţiale, ştiind că oricum nu au o şansă, îşi adună de fapt capital mediatic. Nu vor câştiga alegerile, nu vor ajunge nici măcar în turul al doilea, dar vor apărea la televizor. Ceea ce înseamnă deja o bază, pentru că aşa se construieşte notorietatea mediatică, fiind activ sub lumina reflectoarelor, chiar dacă nu ai nimic de spus, nimic de propus.
Faptul că practica „cumpărării voturilor” este veche de când lumea nu înseamnă că nu este cazul ca ea să înceteze. Târguiala strategică în văzul lumii, care are în subsidiar distribuirea avantajelor după reuşita unuia dintre candidaţi, este o zonă obscură a democraţiei, un teren minat al acesteia. Nu ştiu cum ar putea fi deminat, ştiu că nu este imposibil.
O imensă şansă pentru România de a începe să urce din nou spre normalitate şi spre lumină. Pentru că în acest moment a ajuns efectiv pe fundul mlaştinii. Mai jos nu se poate coborî. Deci, iată o veste bună. Pentru că atunci când ai ajuns pe cea mai joasă treaptă a grotescului politic şi a decăderii ca societate, nu-ţi mai rămâne decât un lucru de făcut: să urci din nou. Singura direcţie posibilă este deci… în sus, să reurcăm la suprafaţă.”

„Românii ar trebui să iasă de la vot mai buni”

„Este uluitoare această iluzie a românilor că un om onest şi energic ar putea scoate România din marasm dacă ar deveni preşedinte. Iluzie, iluzie, iluzie! Alegerile prezidenţiale ar fi o ocazie pentru români să aleagă toţi, în ei înşişi, ce e bun şi să lase răul de-o parte. Pentru că fiecare dintre noi este făcut din mai mulţi oameni. Suntem cu toţii fiinţe contradictorii, şi a dă postim în noi generozitate, dar şi laşitate, onestitate, dar şi lăcomie, fermitate, dar şi slăbiciune. Ceea ce ar trebui să facă românii mergând la vot este să aleagă în ei înşişi acele trăsături pentru care îl votează pe preşedinte. Spunându-şi că vor un preşedinte onest şi luminos, românii ar trebui să aleagă în ei înşişi aceste trăsături şi să iasă ei din biroul de vot mai buni.”

„Integrarea în Europa ar trebui să-i oblige pe români la decenţă”

„Democraţia de operetă ţine, cred, de gena noastră latină. Tot ce este grotesc în această privinţă a fost exeperimentat în Italia, care a avut şi un fascism de operetă (cu Mussolini) şi a produs şi cea mai uluitoare democraţie de operetă. Am putea spune că democraţia este o partitură pe care diferitele popoare o joacă diferit, în funcţie de anumite date culturale şi legate de istoria şi moravurile locale. Democraţia nu este la fel în ţările saxone şi în cele latine, cum ea nu este la fel în Balcani sau la popoarele de origine slavă. Noi, românii, amestec de latinitate cu cultură slavă, că doar suntem „o insulă de latinitate într-o mare slavă”, la care se adaugă tradiţia balcanică şi cea orientală, interpretăm partitura democratică alegând practic ce este mai urât, mai grotesc şi mai kitsch de la toţi ceilalţi interpreţi. Bunul- simţ natural pare să fi dispărut total la adulţii din România, doar copiii îl mai posedă până cînd sunt şi ei „stricaţi” de adulţi.
Oare românii ştiu că există responsabili politici europeni care se întreabă sincer dacă nu a fost o greşeală enormă primirea României în Uniunea Europeană? „De ce ne-am grăbit aşa tare?”, se întreabă ei. Integrarea României în Europa era un proiect atât de preţios pentru români, încât îi obliga încă la o anumită decenţă, la o anumită reflecţie. Acum însă, spun aceiaşi responsabili politici, România a rămas, de fapt, fără ideal şi se scufundă. Unor ţări atât de tinere în materie de democraţie, dacă nu le ţii dependente de un ideal „arzător”, le tai, de fapt, raţiunea de a exista şi le scufunzi în barbarie.”

Related posts

Leave a Comment