Evanghelia după Matei: capitolele 17 şi 18Capitolul 17
– Schimbarea la faţă –
1. Iisus, cu Sine, a luat / Trei ucenici, şi S-a urcat
Pe-un munte. Fost-a însoţit / De Petru, Iacov, şi-a venit
Cu ei, Ioan, fratele lui. / 2. Iisus, pe vârful muntelui,
‘Naintea lor, Şi-a preschimbat / Faţa. Uimiţi, ei s-au uitat
La faţa Lui, cum strălucea / Ca soarele, cum răspândea
Lumină, haina Sa, în jur, / Fiind, din al luminii jnur,
3. Făcută. Nu s-au minunat / Destul, când li s-a arătat
Moise, Ilie, stând cu El / De vorbă, în locul acel.
4. Petru a zis: “Doamne, e bine / Să fim aici. Eu, pentru Tine
Şi pentru Moise şi Ilie, / Fac, adăpost ca să vă fie,
Câte-o colibă. Ţi-ar plăcea?” / 5. Când Petru, încă, mai vorbea,
Un luminos nor a venit, / Cu umbra i-a acoperit
Şi-un glas s-a auzit din nor, / Înfiorând pe muritor:
“El Îmi e Fiul Preaiubit! / În El, plăcerea, Mi-am găsit,
Iar voi, de El, să ascultaţi!” / 6. S-au prăbuşit înspăimântaţi,
Cei trei discipoli, la pământ, / Pătrunşi de glasu-acela sfânt.
7. Dar Domnul S-a apropiat, / De ei, şi i-a îmbărbătat:
“Nu vă speriaţi!” Privind în jur, / 8. Vãzându-L, pe Iisus, singur,
Din ei, spaima s-a risipit. / 9. Când de pe munte-au revenit,
Iisus, aste porunci, le-a dat: / “Să nu spuneţi ce s-a-ntâmplat!
Nu povestiţi vedenia, / Până când nu va învia,
Din morţi, iar, Fiul omului.” / 10. Atuncea, ucenicii Lui
L-au întrebat: “Dar, cărturarii – / Şi-asemenea lor, toţi mai marii –
De ce spun că, întâi, Ilie / E cel cari trebuie să vie?”
11. Iisus a zis: “E-adevărat / Că, de Ilie, aşezat,
A trebuit totul să fie. / 12. Aflaţi că a venit Ilie,
Însă, ei nu l-au cunoscut / Şi au făcut cu el ce-au vrut.
La fel, şi Fiul omului / Va suferi, la rândul Lui.”
13. Abia atunci s-au dumirit, / Discipolii, că le-a vorbit,
Acolo , lor, Învăţătorul, / Despre Ioan Botezătorul.
– Vindecarea unui lunatic –
14. Un om, în faţa lui Iisus, / A-ngenuncheat şi-apoi I-a spus:
15. “Doamne! Iată ce Te rog eu: / Milă să ai, de fiul meu,
Care-i lunatic! Pătimeşte / Rău, Doamne! Cade, se loveşte –
Cade şi-n foc, cade şi-n apă. / Ceva, fă Doamne şi îl scapă!
16. L-am dus la ai Tăi ucenici, / Dar ei nu pot – căci ei sunt mici –
Să-l vindece!” Atunci, Iisus, / Privind la acel om, a spus:
17. “O, neam necredincios şi rău, / Cât voi mai sta în sânul tău?!
Aduceţi copilul , Mine!” / 18. Îndată, el s-a fãcut bine,
Pentru că Domnul l-a certat, / Pe drac, şi-apoi, l-a alungat.
19. “Doamne, de ce, noi nu putem, / Pe dracu-acela, să-l scoatem?” –
Au întrebat, apoi, în cor, / Toţi ucenicii. Atunci, lor,
20. Iisus le-a spus: “E cu putinţă; / Dacă voi aţi avea credinţă
Cât un grãunte de muştar, / Şi munŢii i-aŢi muta. Ei s-ar
Mişca uşor, după dorinţă, / Căci nu-i nimic cu neputinţă!
21. Dar acest drac, să ştiţi c-a fost / Un soi, ce iese doar cu post,
Cu rugăciuni, cu stăruinţă – / Deci, trebuie s-aveţi credinţă!”
– Iisus vesteşte moartea şi învierea Sa –
22. Iisus a zis, în Galileea: / “Curând, veni-va vremea ceea,
În care, Fiul omului, / Deposedat de slava Lui,
Va fi ca orice muritor / În mâinile oamenilor
23. Şi omorât are să fie. / A treia zi, când va să vie,
Din morţi, El fi-va înviat.” / Disipolii s-au întristat –
Când vorbele I-au auzit – / Şi foarte mult s-au necăjit.
– Iisus plăteşte darea pentru Templu –
24. Iisus şi-ai Săi era, acum, / Ajunşi, toţi, la Capernaum.
Omul cari fuse-nsărcinat / Să strângă darea, l-a-ntrebat
Pe Petru: “Şi Învăţătorul / Plăteşte, precum tot poporul,
Darea, la Templu?” “Da” – a spus / 25. Petru – “plăteşte şi Iisus”,
Iar când, în casã, a intrat, / Iisus ‘nainte i-a luat,
Zicându-i: “Simone, ce crezi? / După părerea ta, cum vezi
Problema birului, a dării? / De unde-au, împăraţii ţării,
Aste venituri, adunate? / De la ai lor fii sunt luate,
Sau poate de la cel străin?” / 26. “De la străinii care vin
În ţara lor” – Petru a spus. / “Deci fiii” – zise-atunci Iisus –
“Scutiţi sunt. Dar, ca nu cumva, / Păcat să facă cineva,
Din pricina noastră, te du / La mare şi de-acolo-adu,
27. Din gura peştelui ce-l prinzi / Întâi, o rublă. S-o întinzi
Celui cu darea, pentru Mine / Şi-asemenea şi pentru tine.”
Capitolul 18
– Cel mai mare în Împărăţia cerurilor –
1. De Domnul, s-au apropiat / Discipolii, şi-au întrebat:
“În ceruri – în Împărăţie – / Mai mare, cine o să fie?”
2. Un copilaş, chemă Iisus / Şi, în mijlocul lor, l-a pus,
3. Zicând: “Adevărat vă spun, / Că dacă nu veţi fi ca un
Copil, şi nu vă-ntoarceţi voi, / La Domnul vostru, înapoi,
Cu nici un chip n-o să intraţi / În ceruri. Deci, Mă ascultaţi:
4. Ca şi acest copil să fiţi, / Şi-asemeni lui, să vă smeriţi!
Căci cel ce se smereşte are / Să fie-n ceruri, cel mai mare.
5. În al Meu Nume, cineva, / De are a primi, cumva,
Un copilaş, să ştie bine: / Prin el, primitu-Ma pe Mine!
6. Când cineva o să voiască / Să-i facă să păcătuiască
Pe-aceşti micuţi, cari cred în Mine, / Pentru acela e mai bine,
De gât, să-i fie agăţat / Un bolovan, şi aruncat
7. În fundul mării. Lume, vai! / Vai, pentru că tu multe ai,
Prilejuri de păcătuire, / Căci aşa este a ta fire.
Dar vai de acel om, prin care, / Păcatul, drum, în lume-şi are.
8. Acum, de mâna ta te face – / Sau de piciorul nu-ţi dă pace,
Ducându-te înspre păcat – / Le taie, ca să fii salvat.
Mai bine şchiop şi ciung în viaţă / Şi nu-ntreg în a morţii faţă.
9. De-un ochi te trage în păcat, / Trebuie grabnic lepădat.
Mai bine doar cu-n ochi în viaţă, / Şi nu-ntreg în a morţii faţă.”
– Pilda cu oaia rătăcită –
10. “Feriţi-vă ca nu cumva / Să defăimaţi pe cineva,
Din numărul micuţilor / Aceştia, căci îngerii lor.
În ceruri sunt, la Tatăl Meu, / Şi Îl privesc pe Dumnezeu.
11. Iată că Fiul omului / A coborât din slava Lui,
Venind, cum Dumnezeu a vrut, / Să mântuiască ce-i pierdut.
12. Ce credeţi? Dacă un om are / O sută de oi, dintre care
Una, de turmă, s-a pierdut, / Omul acel ce-o fi făcut?
De-ar fi să vi se-ntâmple vouă, / Pe cele nouăzeci şi nouă,
Nu le-aţi lăsa ca să plecaţi, / Pe cea pierdută, s-o aflaţi?
13. Când omul, oaia, îşi găseşte, / Cu mult mai mult se veseleşte,
Că a salvat-o – vă spun vouă – / Decât de cele nouă’şinouă.
14. Şi tot aşa – revenind iară – / Nu-i voia Domnului să piară
Nici unul dintre ăştia mici – / Nici unul dintre cei de-aici.”
– Iertarea greşelilor –
15. “Când al tău frate a greşit / Şi-n contră-ţi a păcătuit,
Du-te de-l mustră, dar să fii / Singur cu el. Aşa să ştii,
Că dacă fi-vei ascultat, / Pe frate’ tău l-ai câştigat.
16. De nu va asculta, cumva, / Vei mai lua pe cineva –
Un ins, sau doi – să întărească / Ceea ce o să se vorbească,
Iar mărturia-ţi pregătită, / De doi, trei martori, întărită
Să-ţi fie-astfel. De nu voieşte / 17. Să te asculte, trebuieşte
Să-l spui Bisericii. De iar / N-o să asculte, lasă-l dar,
Şi drept păgân să-l socoteşti / Sau ca pe-un vameş să-l priveşti;
Aşa va fi el, pentru tine. / 18. Seama luaţi, acum, la Mine:
La ce-aţi legat voi, pe pământ, / În ceruri, dezlegări, nu sînt;
Şi orice, voi ve-ţi dezlega, / În ceruri, nu se va lega.
19. Vă spun că dacă, dintre voi, / Se învoiesc să ceară doi,
Un lucru, pe acest pământ, / Le va fi dat de Tatăl Sfânt.
20. Căci unde-s adunaţi doi, trei, / În al meu Nume, între ei,
Cu siguranţă sunt şi Eu, / Şi-acolo este Dumnezeu.”
– Pilda robului nemilostiv –
21. De Domnul, s-a apropiat / Petru şi-apoi, L-a întrebat:
“De câte ori am să iert eu, / De-mi va greşi, pe frate’ meu?
De şapte ori, a sale fapte?” / 22. “De şaptezeci de ori, tot şapte,
Îl iartă” – i-a răspuns Iisus – / 23. “Căci de aceea, cum v-am spus,
A cerului Împărăţie, / Asemănatã o să fie,
Cu-n împărat, care-a venit / Şi cu-ai lui robi s-a socotit.
24. Unul din robi îi datora, / În galbeni, zece mii. Era
25. Robul acel, năpăstuit, / Căci n-avea bani. A poruncit
Stăpânul, ca vândut să fie, / Pentru această datorie,
Tot ce avea robul acel: / Copii, nevastă şi pe el.
26. Robul, atunci, s-a închinat / Pân’ la pământ, şi l-a rugat
Pe-al său stăpân, să-l păsuiască, / Sperând că poate să-i plătească.
27. Stăpânul s-a înduioşat / Şi-apoi, în urmă, l-a iertat
28. De datorie. A ieşit / Robul afară, şi-a-ntâlnit
Pe un tovarăş, ce avea / O sută, doar, de lei, să-i dea.
Când l-a văzut, s-a repezit, / L-a prins de gât şi i-a vorbit,
Strigându-i ameninţător: / “Plăteşte-mi ce îmi eşti dator!”
29. Datornicul s-a aruncat / Jos, la pământ, şi la rugat:
“Mai lasă-mă, că-ţi voi plăti!” / 30. Dar el, nimic, n-a vrut a şti,
Ci pe acel om, l-a luat / Şi-n temniţă l-a aruncat.
31. Când robii ceilalţi au văzut / Toate câte s-au petrecut,
S-au dus de-au spus stăpânului / Ce făptuise robul lui.
32. Stăpânul l-a chemat la el, / Degrabă, pe robul acel:
“Tu, rob viclean, ai fost iertat / De datorie! M-ai rugat,
Iar eu, de tine, am avut / Milă. Tu, însă, n-ai făcut
La fel, cum m-am purtat cu tine! / 33. Oare nu crezi că era bine
Să fii şi tu-ngăduitor? / 34. Luaţi-l dar, chinuitori!
În temniţă să putrezească / Până când are să plătească!”
35. Să ascultaţi ce vă spun Eu: / Aşa va face Tatăl Meu,
Cu voi, dacă nu îi iertaţi, / Din inimă, pe-ai voştri fraţi.”
