În Moldova, sub domnia lui Ștefan cel Mare, toți țăranii și sătenii au fost nevoiți să fie înarmați. Domnitorul spunea că „fiecare om are datoria să-şi apere patria”; conform cronicarului polonez Jan Długosz, dacă cineva era găsit fără arme, era condamnat la moarte. Ștefan a reformat armata prin recrutarea țăranilor liberi (numiți răzeși) la infanterie (voinicii) și la cavaleria ușoară (hânsarii), fiindcă dorea să depindă mai puțin de boieri și și-a familiarizat armata cu armele de foc.
În vremuri de criză, Oastea Mică, care era formată din aproximativ 10.000, până la 12.000 de oameni, era pregătită să lupte cu inamicul, în timp ce Oastea Mare (care putea ajunge până la 40.000 de oameni) avea toată țărănimea liberă. Erau recrutați toți bărbații peste 14 ani și suficient de puternici ca să poarte o sabie sau să folosească arcul.
Totuși, așa ceva s-a întâmplat destul de rar, pentru că o armată numeroasă era devastatoare atât pentru economie, cât și pentru creșterea populației. În Bătălia de la Vaslui, Ștefan a fost nevoit să cheme armata mare și, de asemenea, a recrutat și trupe de mercenari.
În Evul Mediu și în Renașterea timpurie, moldovenii s-au bazat pe călărași, care foloseau tactici de atac și fugă similare cu cele ale tătarilor; acest lucru le-a oferit o mare mobilitate și, de asemenea, flexibilitate, în cazul în care ar fi fost nevoiți să descălece și să lupte corp la corp, așa cum s-a întâmplat în 1422, când 400 de arcași călare au fost trimiși să ajute Polonia Jageloniană.
Când observau inamicul, călăreții arcași se retrăgeau într-o pădure din apropiere și se camuflau cu frunze și ramuri; conform lui Jan Długosz, iar când inamicul intra în pădure, era „împovărat cu săgeți” și învins.
Spre sfârșitul secolului al XV-lea, armatele aveau angajați mulți mercenari:
Cavaleria grea era formată din nobili, boierii și gărzile lor, vitejii ( boierii mici) și curtenii, Cavaleria Curții (toți făceau parte din Oastea Mică). În timp de război, boierii erau obligați de sistemul feudal și de alianță să aprovizioneze voievodul cu trupe în funcție de întinderea domeniului lor.
Spre sfârșitul secolului al XV-lea, mai ales după apariția armelor de foc și a tunurilor, mercenarii au devenit o forță dominantă în armata țării. Odată cu cererile economice create de stagnarea Imperiului Otoman, forța armatei s-a diminuat și a inclus doar mercenari precum seimenii.
Tratatul de la Adrianopol din 1829 a permis Moldovei să-și mențină din nou trupele proprii, fără să mai fie sub stricta supraveghere otomană. Existența lor reînnoită sub Mihail Sturdza a fost un simbol major și un punct de adunare pentru cauza naționalistă, fiindcă au ajutat la declanșarea revoluției din 1848 în Moldova.
Armata Valahiei a constat în principal din cavalerie ușoară care a fost folosită în tactici de atac și retragere, deși au avut și alte unități. Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, armata a fost formată în mare parte din unități de mercenari, la fel ca armata Moldovei.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Valahia s-a confruntat mai întâi cu otomanii, a obținut o victorie în bătălia de la Rovine, iar Mircea a participat și la bătălia de la Nicopole. În anul 1430, un document emis de regele Sigismund al Luxemburgului menționa că Țara Românească și Moldova puteau ridica o armată de 10.000 de soldați cu arumură, iar în 1448 un contingent de 4.000 de arcași conduși de voievod a participat la bătălia din Kosovo.
Armata mare a Valahiei putea să ajungă până la 40 de mii de oameni
Datorită conflictelor constante interne și externe, Vlad Țepeș a organizat o mică armată de 6.000 până la 8.000 de soldați, compusă din mici proprietari de pământ, boieri, curteni și o gardă personală angajată de trabanți din Transilvania. Vlad a folosit și artileria, care era probabil operată de mercenari străini.
Cu această armată, Vlad a făcut campanie împotriva sașilor transilvăneni care îi susțineau rivalii. El a învins și o armată otomană condusă de Hamza Bey în 1460. În 1462, Vlad a lansat o campanie la sud de Dunăre. Împărțindu-și armata în șase coloane, el a atacat așezările strategice din apropierea râului.
Vlad a condus armata care se îndrepta spre Nicopole, în timpul acestei ofensive, el a folosit arme de foc în atacul său din Svishtov și, de asemenea, a distrus un număr de 50 de nave otomane. În timpul atacului nocturn asupra taberei lui Mehmet de lângă Târgoviște din 1462, armata voievodului a suferit mari pierderi.
Oastea cea mare a Valahiei era o armată formată din țăranii și locuitorii orașelor. Numărul soldaților din această armată putea să ajungă de la 30.000 până la 40.000. Odată ce Voievodul a ordonat chemarea la arme, trimișii speciali se duceau în teritoriu pentru transmiterea mesajului.
Guvernatorii teritoriali (vornicii de județ și vornicii de târg) au transmis apoi chemarea la arme în sate și orașe. Într-un document otoman din 1521, se precizează că această mobilizare a durat cel puțin 20 de zile.
Prima mențiune atestată documentar despre marea oaste a fost în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân în 1408, când voievodul a dat un sat starețului Mănăstirii Snagov, care era scutit de toate taxele, dar nu și de slujirea în marea oaste.
Valahii au adoptat mai tărziu săbiile orientale
Vlad Țepeș a încercat să ridice această armată în vara anului 1462, în timpul invaziei lui Mehmet, dar din cauza timpului relativ scurt, domnitorul nu a reușit să formeze armata și s-a bazat doar pe oastea mică. Din prima jumătate a secolului al XVI-lea, armata mare nu a mai fost ridicată în Valahia.
Ultima mențiune despre oastea mare vine de la Vlad Înecatul, care a menționat că sătenii erau încă obligați să slujească în această armată, apoi armata mare nu a mai apărut niciodată în niciun document sau în alte surse.
Echipamentul și armele soldaților valahi din Evul Mediu erau asemănătoare cu ale țărilor occidentale, arme pentru lupta corp la corp precum lăncile, săbiile și buzduganele. Mai târziu, odată cu influența Imperiului Otoman, au fost adoptate săbiile în stil oriental.
Pentru lupta la distanță au fost folosite arcurile și arbaletele. Potrivit istoricului Radu Rosetti, arcașii munteni puteau trage aproximativ 10-12 săgeți pe minut, până la o distanță de 220 metri.
Folosirea armelor cu praf de pușcă în Țara Românească a fost menționată pentru prima dată la mijlocul secolului al XV-lea, când Vlad Țepeș a folosit două tunuri de asalt în timpul asediului Giurgiului din 1445, ca parte a cruciadei burgundei conduse de Walerand de Wavrin.
Armata Țării Românești a existat de-a lungul istoriei țării, de la înființare până în 1860, când a fost unită cu armata moldovenească în ceea ce avea să devină Armata Română.
Foto: János Thuróczy – Bătălia de la of Posada (Chronica Hungarorum).
CITEȘTE ȘI:
Tinerețea lui Vlad Țepeș și dificultățile întâlnite de Vlad al II-lea la tronul Valahiei
