Epoca de aur a pirateriei

Epoca de aur a pirateriei e o denumire pentru perioada dintre anii 1650 și 1730, când pirateria maritimă a fost un factor semnificativ în istoria oceanelor Indian și Atlanticul de nord. Factorii care au contribuit la piraterie în timpul Epocii de Aur, au inclus creșterea cantităților de mărfuri valoroase transportate în Europa pe suprafețele marilor oceane. Au mai contribuit și experiența marinarilor acumulată în forțele navale ale țărilor europene, în special în Marina Regală a Marii Britanii. Un alt factor a fost guvernul corupt și ineficient în coloniile europene de peste mări.

Pirateria a apărut ca urmare a conflictelor privind comerțul și colonizarea dintre puterile europene rivale ale vremii. Majoritatea piraților din această epocă erau galezi, englezi, olandezi, irlandezi și francezi. Mulți pirați au venit din zonele urbane mai sărace în căutarea unei modalități de a câștiga bani și pentru a scăpa de diverse condamnări.

Londra, în special, era cunoscută pentru șomajul ridicat, aglomerație și sărăcie, lucruri care au determinat oamenii să aleagă calea pirateriei, o cale aparent ușoară, care le oferea putere și bogății rapide. Cele mai proeminente lupte pentru supremație au fost în așa-numitele Indii de vest, zona Caraibelor de acum. Multe insule care cuprind regiunea erau puncte strategice și puteau fi folosite ca baze pentru multe mari puteri europene.

Spania e deținut controlul zonei până pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, mulți marinari de diverse origini și-au găsit o îndeletnicire pe aceste insule, fie ca proprietari de plantații, vânători, marinari sau chiar pirați. Cu trecerea deceniilor, Spania a renunțat la tot mai multe teritorii din zona Caraibelor, au fost cedate altor puteri europene.

Unde erau primele baze ale piraților

Harta insulei tortuga din secolul al XVII-lea

Navele piraților aveau nevoie de locuri pentru descărcarea și depozitatea bunurilor furate de pe alte nave, pentru că în porturi, autoritățile ar fi devenit suspicioase.

Pirații aveau nevoie de un port propriu unde să-și vândă rapid bunurile furate, dar și un loc unde să se odihnească, să se distreze și să-și repare nava.

Astel de porturi existau și înainte în Marea Mediterană, folosite de corsarii berberi, dar pe măsură ce au trecut deceniile, au apărut alte insule cheie care puteau servi ca potențiale baze pentru pirați.

Unul din noile porturi a fost Tortuga, o mică insulă la nord de insula Hispaniola. Insula a fost populată de spanioli în 1625, apoi a devenit casa piraților francezi, englezi, olandezi pentru mai multe decenii.

Chiar dacă activitatea piraților s-a mutat pe diferite insule din regiune, cei mai faimoși pirați ai vremii, printre care și Henry Morgan, frecventau în continuare Tortuga. La vest de Caraibe, în Mexic, se afla încă o altă bază timpurie a piraților, în orașul Campeche. Inițial a fost un oraș comercial format în 1540, dar a devenit rapid un focar al pirateriei, fiindcă guvernul spaniol nu a putut controla problema pe o perioadă de un secol și jumătate.

Tot în Caraibe, cele mai faimoase baze ale piraților, erau Nassau de pe insula New Providence (Bahamas) și Port Royal din Jamaica. Port Royal a fost colonizat de spanioli în 1494, dar a devenit între timp teritoriu englezesc în 1665 după o invazie reușită. Atât Nassau, cât și Port Royal au fost vizuini de pirați încă din primii ani, în rapoarte se menționa că acolo se practica comerțul ilegal, prostituția și multe fărădelegi.

Alte trei baze timpurii ale piraților au fost stabilite la mii de mile depărtare de Caraibe, în largul coastei de sud-est a Africii, pe insula Madagascar. Partea de nord-est a insulei a adăpostit Ranter Bay (Rantabe de azi) și insula Sfânta Maria (Nosy Boraha), în timp ce a treia bază, fostul Fort Dauphin ( actualul Tolanaro), era situat în sud-est.

Bazele de pirați din Madagascar erau amplasate strategic, datorită comerțului continuu dintre europeni și asiaticii de sud-est. Toate rutele maritime trebuiau să meargă pe lângă sudul Africii și, în afară de Madagascar erau foarte puține suprafețe uscate în Oceanul Indian, unde negustorii să-și poată ancora navele. Aceste rute s-au dovedit a fi o sursă bogată de pradă pentru pirați, deoarece multe raiduri celebre au fost făcute în zonele respective.

Perioada bucanierilor (1650-1680)

Perioada anilor 1650 a fost o vreme tulbure pentru Europa. În timp ce era pace între marile puteri maritime, existau conflicte între Spania Catolică și țările prostestant precum Anglia, Franța și Olanda. Dornici să curețe insulele de populația care nu era de naționalitatea lor, spaniolii au început să invadeze multe insule din Caraibe în încercarea de a forța străinii să iasă afară.

Populația franceză de vânători din insula Hispaniola, a trebuit să fugă și să-și stabilească o o bază pe insula Tortuga. Până prin anii 1650, foștii vânători care se îndeletniceau și cu afumatul de carne, atacau activ galioanele spaniole și le încurcau planurile.

Până prin anii 1680, bucanierii francezi, pe lângă faptul că atacau navele în Caraibe, au început să jefuiască orașele de coastă din America Centrală și de Sud. Odată cu capturarea insulei Jamaica de către englezi, numărul bucanierilor a început să crească.

Jafurile lui Sir Christopher Myngs

Vice-Amiral Christopher Myngs, autor – Peter Lely

Christopher Myngs a fost un vice-amiral cu o carieră de succes, încă de prin anii 1650 el se afla în Caraibe, atacând vasele spaniole și colectând o pradă decentă de pe urma jafurilor. Myngs a început să angajeze bucanieri, ajungând să comande flote numeroase.

Avându-i ca aliați pe acești oameni de o reputație îndoielnică, Myngs a jefuit cu succes câteva orașe importante de pe continentul sud-american, inclusiv din Noua Granada (Columbia de azi), Tolu,
Santa Maria, Cumana, Puerto Cabello și Coro. Myngs a condus această ultimă serie de raiduri în 1659.

Spaniolii au cerut guvernului lui Cromwell să facă ceva în privința lui Myngs, și în timp ce englezii nu dădeau atenție cererilor spaniole, Myngs avea să suporte consecințele faptelor sale în același an în care a reușit să jefuiască trei aşezări cheie ale spaniolilor.

Guvernatorul jamaican de la acea vreme, Edward D’Oyley, l-a îndemnat pe Myngs să nu împartă prada din raiduri cu bucanerii, dar căpitanul l-a ignorat și a împărțit peste un sfert de milion
de lire piraților care l-au ajutat în raiduri. Suma a fost destul de importantă, iar oficialii i-au adus o acuzație de delapidare, Myngs a fost arestat și trimis în Anglia pentru proces, dar între timp Oliver Cromwell a murit și Myngs a fost grațiat, oferindu-i-se și un nou post de ofițer în marină.

Christopher Myngs comandă una din cele mai mari flote

Sfârșitul anului 1662 l-a găsit pe Myngs înapoi în Caraibe și deși englezii nu mai erau în război cu spaniolii, lui i se permitea totuși să prade navele spaniole, ceea ce și intenționa să o facă la o scară mai largă decât înainte. În 1663, Myngs ajungea să-și cimenteze numele printre legendele bucanierilor, în același an, el a organizat o flotă masivă de 14 nave care totaliza peste 1400 de bucanieri de diverse naționalități la bordul navelor.

La vremea respectivă aceasta era cea mai mare flotă a vreunui pirat, Myngs avea un scop anume, în februarie 1663, flota sa a atacat și jefuit orașul Campeche, lăsând în urmă doar ruine.
În ultimii doi ani de viață, Myngs avea deja funcția de vice-amiral și cea onorifică de cavaler pentru serviciile sale în al doilea război anglo-olandez, totuși el nu a apucat sfârșitul războiului, deoarece a murit în timpul bătăliei de patru zile din iunie 1666.

Povestea lui Myngs e vitală pentru epoca de aur a pirateriei, fiindcă a fost numit cavaler și a primit o poziție navală mai înaltă, arată că pirații uneori pot să-și lase trecutul în urmă și să-și continuie viața, respecând mai mult sau mai puțin legea. Totuși, cazul lui Cristopher Myngs a fost o raritate, având în vedere că soarta piratului obișuit era condamnarea la moarte de cele mai multe ori.

Primele raiduri ale lui Henry Morgan

Sir Henry Morgan, Locotent-Guvernator în Jamaica, autor – Peter Lely

Henry Morgan a fost probabil primul pirat arhetipal la nivel de “superstar” și prima persoană din comerțul ilegal care a atras atenția autorităților, dar a devenit popular în același timp pe scară largă. Morgan a fost un marinar galez, născut în 1635, nu prea se știe cum a ajuns în Caraibe, dar primele relatări sugerează că el a servit sub comanda lui Cristopher Myngs înainte de jefuirea orașului Campeche.

Morgan a servit și sub conducerea lui Edward Mansfield, un corsar experimentat care avea sprijinul lui Sir Thomas Modyford, guvernatorul Jamaicii în 1664, care i-a oferit lui Morgan scrisoare de marcă și instrucțiuni pentru a ataca așezările spaniole.

Modyford nu a fost primul guvernator care l-a sprijinit pe Morgan în atacurile sale, predecesorul lui, Edward Morgan, era unchiul lui Henry și tatăl verișoarei și viitoarei soții a lui Henry. Aceste conexiuni i-au oferit lui Morgan acces nelimitat la resursele locale și sprijin în viitoarele sale aventuri pe mare. După decesul lui Edward, controlul insulelor a fost preluat de un văr al lui Henry și i-a acordat în continuare sprijinul.

Primele succese majore ale lui Henry Morgan au fost invaziile din Puerto Principe și Porto Bello, din Cuba de azi, respectiv Panama. Cu toate astea, scrisoarea guvernamentală primită de Morgan, nu i-a permis să atace pe uscat, doar pe mare, însă el a ocolit regula, avertizându-l pe Modyford că spaniolii au intenția de a invada insulele ocupate de englezi din zona Caraibelor și spunându-i că atacurile sale erau de natură preventivă.

Atacuri fără mari succese ale lui Morgan

Morgan a mai atacat două așezări de pe lacul Maracaibo (Venezuela modernă), orașele Maracaibo și La Ceiba, în ambele cazuri, a ajuns să jefuiască orașele goale, apoi să se retragă din cauza unui contraatac spaniol, iar apoi să atace din nou și să învingă spaniolii. Între 1669 și 1672, Morgan a atacat parțial Panama, dovedindu-se un maestru tactician, folosind metode de gherilă și elementul surpriză pentru a invada orașul.

Morgan a adunat până la 30 de corăbii și o mie de oameni, o flotă uriașă cu care l-a întrecut și pe fostul său angajator, Christopher Myngs, iar rezultatul i-a fost favorabil cu doar 15 morți din echipajul său, în timp ce spaniolii au pierdut 400 de oameni.

Până la urmă, Morgan nu s-a putut bucura de pradă după cum intenționa, fiindcă la comanda guvernatorului orașului, o bună parte a bogățiilor din oraș au fost arse într-un incendiu uriaș, provocat de o explozie de la depozitele de praf de pușcă ascunse.

O altă parte a bunurilor valoroase a fost transportată de nave afară din oraș, Morgan a plecat cu ceea ce a mai rămas, o sumă mică, cu mult sub așteptările pe care le aveau corsarii de la un oraș mare ca Panama. La fel ca în cazul raidurilor sale precedente, Morgan a fost acuzat de turtură și alte nelegiuri, precum și ascunderea unei mari cantități din pradă fără a furniza cota alocată Coroanei.

În 1672, Morgan a fost arestat și trimis în Anglia, dar, la debarcare a fost salutat ca un erou și a fost făcut cavaler pentru serviciile aduse Coroanei Britanice. În 1675, Morgan s-a reîntors în Jamaica și a trăit pe plantația lui până la moartea sa în 25 august 1688.

Morgan a fost implicat activ în politica jamaicană, a fost guvernator al insulei de trei ori și, deși a fost unul din cei mai cunoscuți pirați din epoca de aur, a refuzat să vehement să fie abordat ca atare. Morgan susținea că era corsar și după propriile sale cuvinte, ura pirații și bucanierii, a respins public majoritatea acuzațiilor aduse împotriva lui care se refereau la faptul că tortura localnicii și deturna banii după fiecare raid.

Perioada ocolului (1690-1700)

Prezența piraților în Oceanul Indian în perioada 1690-1700 a fost cea mai populară perioadă pentru ruta maritimă, cunoscută sub numele de Ocolul Piraților. Navele care navigau pe Marea Roșie și Oceanul Indian erau adesea bine aprovizionate și slab apărate la sfârșitul secolului al XVII-lea. Prin urmare, în mod convenabil, a coincis cu momentul în care aurul și argintul spaniol începeau să se termine în America.

Pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, marele forțe maritime au crescut eforturile de a reduce pirateria în Caraibe. În Anglia are loc Revoluția Glorioasă și William de Orania preia tronul, iar Anglia începe din nou ostilitățile cu Franța și al său rege excentric, Ludovic al XIV-lea, evenimente care duc la finalul perioadei bucanierilor.

Pirateria a continuat, dar briganții maritmi aveau nevoie de un loc nou cu resurse proaspete și, l-au găsit la sute de mile distanță, lângă țărmurile estice ale Africii. Anii 1690-1700, erau pentru pirații aventurieri cel mai prielnic moment de a naviga Oceanul Indian. Subcontinentul Indian și ținuturile din jurul său erau încărcate cu resurse la care europenii tânjeau în acea vreme, cum ar fi mătase, ceai, condimente și chiar obiecte de artă.

Asia de Sud și de sud-est găzduia zeci de fabrici de la câteva companii din Europa, iar navele care veneau către ele aveau la bord marfă și obiecte valoroase care echivalau cu salariul muncitorilor din fabrici pe o perioadă de mai mulți ani.

Având în vedere cât de slab erau răspândite forțele maritime la acea vreme, securizarea zonelor din Oceanul Indian era un obiectiv imposibil pentru că pirații aveau ca ținte de la bărcile de pescuit până la galioane mari pentru transport de mărfuri. Pirații nu atacau doar vasele europene ci și vasele trimise de Imperiul Mogul, având în vedere marea bogăție a mogulilor, jefuirea vaselor lor a fost destul de profitabilă pentru pirați.

Thomas Tew și primele atacuri din Ocolul Piraților

Thomas Tew era un navigator englez, născut undeva prin coloniile americane, a avut doar două croaziere semnificative, dar, nu numai că a avut succes în piraterie, dar a fost primul pirat care a arătat posibilitățile navigatului spre est. Tew și-a început cariera la începutul anilor 1690 în Bermuda, unde obținuse o scrisoare de marcă de la autorități pentru pentru a urmări așezările franceze din actuala Republică Gambia din Africa de Vest.

La scurt timp după ce a încheiat călătoria, Tew le-a spus celor din echipajul său că vrea să devină pirat, lucru acceptat și de oamenii săi, iar nava sa, Amity, a pornit spre Marea Roșie.

Ajuns în Marea Roșie, Tew, împreună cu oamenii lui au atacat o corabie, ca rezultat oamenii s-au predat și nu au existat victime, iar prada a fost destul de mare, între 5000 și 8000 de lire sterline (conversia din anul 2022) i-a revenit căpitanului.

Tew și oamenii lui au împărțit prada când au acostat în Madagascar pentru reparațiile necesare ale navei, înainte de a naviga spre New York. După primul său jaf profitabil, Tew a devenit prieten apropiat cu Benjamin Fletcher, guvernatorul New York-ului, care i-a finanțat una din expedițiile sale în 1694.

Tew, la fel ca mulți alți căpitani, a decis la un moment dat să navigheze sub comanda faimosului Henry Every, dar, când nava lui Tew a atacat un vas aparținând Imperiului Mogul, Tew și-a pierdut viața în timpul luptei. Thomas Tew a fost fără îndoială, un pionier al jafurilor din Ocolul Piraților, deși nu a apucat să se bucure de roadele ultimului său atac.

William Kidd, vânătorul de pirați

William Kidd nu era un bărbat fără experiență în ceea ce priveşte navigaţia. De fapt, el a fost pe mare zeci de ani înainte de perioada sa scurtă și agitată în care a activat ca vânător de pirați la sfârșitul anilor 1690. La începutul anilor 1690, Robert Culliford, membru al echipajului lui Kidd, s-a revoltat împreună cu alți membri și au furat corabia, plecând cu ea spre Madagascar.

Până prin 1695, Kidd trăia bine în New York, avea 40 de ani și era căsătorit cu Sarah Bradley Cox Oort, rămasă văduvă de două ori, care era unul dintre cei mai bogați oameni din oraș la vremea respectivă. În Decembrie 1695, Kidd a primit o scrisoare de marcă de la Richard Coote, care era guvernatorul orașelor New York, Massachusetts și New Hampshire, în scrisoare era specificată misiunea lui de a opri pirați.

Expediția lui Kidd a fost susținută de partidul Whigs din Anglia, precum și de alți aristrocrați englezi. Unul din principalele motive din spatele deciziei lui Kidd de a accepta misiunea a fost posibilitatea de a deveni comandant în Marina Regală a Angliei.

Noua navă a lui Kidd, Adventure Galley, era dotată cu 34 de tunuri la bord și un echipaj de 150 de oameni, el și-a ales singur echipajul pe baza experienței, talentului și a reputației.
Kidd avea permisiunea și de a ataca navele franceze, având în vedere că în momentul acela, Anglia era în război cu Franța, actele prevedeau că o zecime din jafurile sale vor merge către Coroană, restul fiind împărțit între echipajul său.

Aproape totul a mers prost în călătoria lui Kidd către coasta Africii de Est, a rămas rapid fără bani și provizii, dar în ciuda protestelor echipajului său, el a refuzat să atace navele din Anglia și Olanda,
respectând condițiile din scrisoarea de marcă.

William Kidd devine pirat

Înainte ca propriu echipaj să se revolte, Kidd avea să comită primul său act de piraterie, capturând o navă comercială indiană, Quedagh Merchant, nava unor negustori armeni, iar echipajul avea permise de protecție franceze.

Având în vedere faptul că căpitanul navei Quedagh, era englez, capturarea vaslui a încălcat una din regulile impuse de scrisoarea de marcă. La întoarcerea lui Kidd pe coasta americană, era deja căutat în Anglia și lordul Bellomont a ordonat arestarea sa în data de 6 iulie 1699. Kidd a fost dus în Anglia iar pe parcursul procesului său și-a păstrat declarația de nevinovăție pentru activitățile de piraterie.

Nu e un secret pentru nimeni faptul că procesul lui Kidd a fost folosit de partidul Tory pentru a discredita partidul rival, Whig, care i-a acordat sprijinul lui Kidd. Tactica a funcționat și William Kidd a fost condamnat la moarte și spânzurat pe data de 23 mai 1701, marcând simbolic sfârșitul perioadei de mijloc a epocii de aur a pirateriei. Kidd nu a fost un pirat de succes sau de temut, nici nu i-a plăcut să fie denumit astfel, fiindcă era convins că tot ceea ce făcea, era legal.

Perioada postbelică (1715–1726)

Atât bărbații cât și femeile pirat din această perioadă au dat curs legendelor și creațiilor literare, a fost perioada prielnică a flamurilor negre, a băuturii excesive și a luptei pentru putere.  În anul 1715, pirații au lansat un raid major asupra scafandrilor spanioli care încercau să recupereze aur din galionul scufundat, Urca de Lima lângă Florida.

Pirații principali erau veniți dintr-un fost grup de corsari englezi: Henry Jennings, Charles Vane, Samuel Bellamy de pe nava Whydah Gally, Benjamin Hornigold, și Edward England. Atacul a avut succes, dar contrar așteptărilor lor, guvernatorul insulei Jamaica a refuzat să le permită lui Jennings și tâlharilor săi să-și cheltuiască prada pe insula lui.

Cu Kingston și Port Royal închise pentru ei, Hornington, Jennings și camarazii lor s-au stabilit la Nassau, pe insula New Providence din Bahamas. Nassau a fost casa acestor pirați și a numeroșilor lor recruți până la sosirea guvernatorului Woodes Rogers în 1718, perioadă care a dus la sfârșitul Republicii Piraților.

Edward Teach (Barbă Neagră)

Edward Teach a rămas în istorie ca cel mai faimos pirat din epoca de aur, în ciuda faptului că a fost pirat doar un an și jumătate, el a reușit să atingă nivelul de legendă, încă din timpul vieții sale. Se cunosc foarte puține informații despre viața lui Teach, un lucru destul de comun în rândul căpitanilor pirați, pe baza lucrurilor ce au fost găsite în epava renumitei sale nave, Răzbunarea Reginei Ana, Teach a fost probabil un membru al nobilimii, deoarece era educat, inteligent, născut în Bristol.

Teach avea treizeci de ani când a ajuns în Caraibe și a început deja să activeze ca un corsar în timpul războiului Reginei Ana, iar după tratat, el și ai lui au rămas fără muncă, motiv pentru care a început o nouă carieră în piraterie, fiind unul din membrii echipajului lui Benjamin Hornigold.

În timpul petrecut cu Hornigold, Teach s-a distins atât de mult încât a devenit un căpitan pe propria sa goeletă și destul de curând, urma să întâlnească un alt pirat, Stede Bonnet, care și-a adăugat propria sa navă la flota lui Hornigold. În anul 1716, Hornigold nu a mai fost votat în funcția de căpitan și Teach a ajuns să preia titlul de căpitan să să-l păstreze până la ultima suflare.

Teach blochează portul Charleston

Primele jafuri ale lui Teach au avut un succes incredibil, a reușit să captureze o navă franceză numită La Concorde în noiembrie 1717, navă care mai demult aparținea englezilor și a fost capturată de francezi în 1711. Între 1717 și 1718, Teach a capturat un număr decent de nave, jefuind fiecare vas, fie el francez, englez, olandez sau spaniol. O astfel de navă a fost goeleta comercială Margaret, care era sub comanda căpitanului Henry Bostock.

Bostock îl descria pe Teach mai târziu, guvernatorului Walter Hamilton ca fiind “Om rezervat, înalt, cu o barbă foarte neagră, pe care o purta lungă”. Teach a fost un maestru strateg, atât când era vorba să-și atace țintele, cât și atunci când trebuia să-și administreze echipajul.

Există mituri exagerate despre Teach, unul ar fi că își lega fitile pentru explozibili de păr și barbă, dându-le astfel foc pentru a intimida astfel inamicii, de asemenea se presupune că purta două curele cu trei rânduri de pistoale și că era mereu pregătit de acțiune.

De departe, cel mai faimos jaf al lui Teach a fost blocarea portului Charleston la sfârșitul lui mai 1718, după ce a intrat cu flota sa, a reușusit să captureze toate navele care au încercat să treacă pe acolo și le-a jefuit de obiectele de valoare.

Charleston a fost un port important pentru coloniile engleze din America, iar blocada a fost mult mai mult decât o hărțuire obișnuită a piraților care jefuiesc nave; a paralizat efectiv economia din
Imperiul Britanic. După ce a plecat din Charelston, Teach a aflat despre Woodes Rogers și despre grațierea pe care o acorda piraților, atât el cât și Bonnet, au mers în orașul Bath și au primit grațierea de la guvernatorul orașului Carolina de Nord, Charles Eden.

Ultima luptă a lui Edward Teach

Ultima luptă a lui Edward Teach, autor Jean Leon Gerome Ferris

După revenirea la piraterie, activitățile recente ale lui Teach au ridicat câteva sprâncene în rândul guvernatorilor americani, în special Alexander Spotswood din Virginia. După o campanie îndelungată și complexă, Spotswood a reușit în sfârșit să obțină mijloacele de capturare a lui Teach.

Spotswood avea două corăbii, totuși, erau prea mari pentru a naviga în apa din jurul Ocracoke, așa că echipajele au trebuit să ia în schimb două goelete mai mici. Comanda ambelor goelete a fost dată lui Robert Maynard, locotenentul lui George Gordon ( unul din căpitanii lui Spotwood), Maynard era un soldat profesionist cu mulți ani de experiență și alte abilități militare necesare.

În 22 noiembrie, Maynard și cele două goelete sub comanda sa l-au ajuns din urmă pe Teach, după un schimb de focuri, una din nave a fost grav deteriorată și cel puțin o treime din oamenii lui Maynard și-au pierdut viața.

În timpul bătăliei, Maynard și Teach au decis să se lupte, totuși, când echipajul lui Maynard a observat că liderul lor nu prea are șanse de victorie, au intervenit și până la urmă, Teach a fost omorât, la fel au sfârșit și majoritatea oamenilor lui, o parte din ei fiind luați prizonieri.

Multe detalii despre Teach aparțin ficțiunii, majoritatea neverificate ca fiind exacte, conform rapoartelor contemporane, el nu a ucis sau torturat niciodată o persoană captivă, cu toate acestea, povestea vieții lui e fascinantă, știa să folosească frica și intimidarea la fel de precis precum folosea pistolul și sabia.

Sfârșitul epocii de aur a piraților

Unii istorici scriu că Epoca de Aur a pirateriei s-a încheiat în anul 1726, an în care un pirat neînsemnat, William Fly, a fost spânzurat în Boston. Și într-adevăr, până în momentul în care Fly făcea raiduri, majoritatea celor mai faimoși căpitani pirați, fie erau morți, dispăruți, sau au profitat de grațierea oferită de autorități și au devenit corsari sau vânători de pirați.

Epoca de Aur dovedise că pirateria putea fi o îndeletnicire profitabilă, dar cu un risc prea mare încă de la bun început. Alt detaliu interesant de remarcat e faptul că puțini pirați au trăit mai mult de 40 de ani, inclusiv din cei care au renunțat la piraterie, de asemenea majoritatea echipajelor erau compuse din bărbați cu vârsta între 15 și 20 de ani.

Perioada medie a unui căpitan pirat în funcție era între un an și un an și jumătate. Mulți pirați au murit, fie prin spânzurare, sau în bătălie în momentul capturării lor, dar niciunul dintre ei nu a reușit să ajungă la bătrânețe netulburat de autorități și să se bucure de bogățiile acumulate.

CITEȘTE ȘI:

Studiu: Vikingii au adus amerindieni în Islanda, în urmă cu 1.000 de ani

O balenă de 40 de tone a “aterizat” pe yachtul unui cuplu lângă Cape Town

Related posts

One Thought to “Epoca de aur a pirateriei”

Leave a Comment