Trebuie să spun din capul locului că nu sunt nici homofob, nici amator de parade de tipul cele organizate de activiştii LGBT. Părerea mea este că, atunci când discutăm despre acest subiect, trebuie să pornim de la o realitate indiscutabilă: comunitatea gay există în România. Nu putem să ne prefacem că în România nu există homosexuali, bisexuali sau transsexuali. Aceştia sunt oameni în sensul cel mai deplin al cuvântului şi trebuie să beneficieze de toate drepturile unei fiinţe umane, aşa cum beneficiază de ele orice membru al unei minorităţi sau majorităţi politice, economice, sociale, religioase, rasiale sau lingvistice. De aceea, trebuie discutate şi lucruri mai sensibile. Cum ar fi, de exemplu, căsătoria între persoanele de acelaşi sex.
Însă mai întâi trebuie să definim ceea ce înseamnă căsătorie. Ştim cu toţii că, în România, căsătoria poate avea două componente: una civilă şi una religioasă. Cea civilă este simplă: se bazează pe uniunea liber consimţită între soţi. Cea religioasă presupune oficierea unei taine care îi uneşte pe soţi în faţa Creatorului, indiferent că el se numeşte Dumnezeu, Allah sau Yahve ori altfel. Eu sunt o persoană religioasă, de aceea cred că prevalează căsătoria religioasă. Însă este doar opinia mea şi, evident, nu încerc să o impun nimănui. Şi nici nu înseamnă că, dacă prevalează căsătoria religioasă, acest lucru nu înseamnă că nu există căsătorie civilă, pentru că, altfel, nu s-ar putea căsători ateii.
De aici decurg câteva lucruri. Există confesiuni creştine care resping homosexualitatea. Printre aceste confesiuni se numără Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Catolică. Aşadar, este evident că pentru membrii comunităţii LGBT nu poate fi vorba de căsătorie în sens religios în cadrul acestor confesiuni creştine. Există, pe de altă parte, confesiuni creştine, mai ales cele protestante, care sunt mai permisive faţă de homosexualitate.
În acest caz, cred că decizia de a oficia sau nu căsătoria trebuie lăsată la liberul arbitru al clericului oficiant. A-i forţa pe pastorii lutherani care resping homosexualitatea să oficieze căsătorii între persoane de acelaşi sex, aşa cum se întâmplă în unele ţări nordice, este de neacceptat. A-i forţa pe pastorii protestanţi să oficieze un act care este împotriva convingerilor lor este un viol al conştiinţei, iar statul nu poate să le impună legitim să îi cunune pe homosexuali, pentru că, altfel, limitează drepturile oamenilor care au îmbrăcat haina clericală.
În ceea ce priveşte căsătoria civilă, lucrurile sunt mai complicate. De fapt, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, vorbim despre mai multe tipuri căsătorii, nu de unul singur. Poate exista o căsătorie în care soţii optează pentru comunitate de bunuri şi o alta în care soţii pot opta pentru a-şi păstra fiecare patrimoniul. În România, aşa cum avem realitatea existenţei unei comunităţi LGBT, avem şi realitatea existenţei unei majorităţi a cazurilor în care căsătoria civilă este urmată imediat de căsătoria religioasă. Iar cei mai mulţi români nu fac o diferenţă clară între căsătoria civilă şi cea religioasă; pentru cei mai mulţi dintre miri, ele vin la pachet. Este o moştenire istorică din vremea Imperiului Habsburgic, atunci când parohii alcătuiau şi actele de stare civilă.
De aceea, cred că, dacă ia în calcul cele două realităţi de care vorbeam mai sus, statul român ar trebui să păstreze căsătoria drept o instituţie dedicată cuplurilor heterosexuale, în timp ce pentru cuplurile homosexuale ar trebui să creeze o formulă de parteneriat civil. Însă parteneriatul civil ar trebui să fie deschis şi persoanelor heterosexuale care nu vor să se căsătorească nici civil, nici religios, pentru că şi concubinajul este o realitate socială şi trebuie tratată ca atare.
Şi în momentul de faţă, prin instituţia mandatului civil, poate fi creat un soi de parteneriat civil. Însă, pentru că este vorba de interese mai largi ale societăţii, ar fi potrivit ca Parlamentul să stabilească exact cadrul şi conţinutul unui asemenea parteneriat. Adepţii familiei tradiţionale vor obiecta şi vor afirma că recunoaşterea parteneriatelor civile va deschide calea adoptării copiilor de către cuplurile de homosexuali. Însă, în realitate, această cale este deschisă de multă vreme. Nu există nici un impediment legal în calea unei adopţii realizate de un singur adult, care poate deveni părintele adoptiv al unui copil orfan, abandonat de părinţii săi naturali sau care are părinţi decăzuţi din drepturile părinteşti. Procedura adopţiei nu prevede nici un chestionar care să stabilească orientarea sexuală a adoptatorului. Însă recunoaşterea legală a parteneriatului civil ar putea veni la pachet cu proceduri speciale suplimentare stabilite în interesul copilului. Atenţie, homosexual este una, pedofil este alta. Pedofilia poate apărea şi în cazul heterosexualilor şi este o infracţiune dezgustătoare, care trebuie pedepsită neaparat. Parteneriatul civil este util şi în cazul cuplurilor homo sau heterosexuale în care unul dintre parteneri se confruntă cu grave probleme de sănătate şi care îl împuterniceşte pe celălalt partener să se ocupe de interesele sale. Inclusiv de tratamente oncologice sau de locul de veci…
Sunt sigur că această poziţie îmi va atrage înjurături şi din partea comunităţii LGBT, şi din partea ultraconservatorilor. Însă nu pot să scriu altfel decât îmi dictează conştiinţa. Înjurături vor veni şi pentru că scriu că evenimentele de sâmbătă arată cât de nociv este exihibiţionismul activiştilor pentru drepturile LGBT, precum şi cel al adepţilor Noii Drepte.
Să fie clar, parada LGBT nu este un monument de bun-gust. Ba dimpotrivă. Şi nu este vorba de o mişcare pentru drepturile civile, ci o manifestare politică extremistă, care îşi doreşte doar să şocheze şi să genereze dezbateri. Însă drepturile comunităţii LGBT pot fi obţinute prin negocieri, nu prin parade. S-a întâmplat astfel cu ocazia eliminării articolului 200 din vechiul Cod penal, cel care imcrimina relaţiile homosexuale.
De asemenea, mi se pare dezgustător şi mitingul Noii Drepte, care arată un atlfel de exhibiţionism, cel în care naziştii care susţin acest grupuscul îşi proclamă creştinismul, fără să înţeleagă nimic din principiul iubirii faţă de aproapele. Şi aici, fără ironie, prin iubire înţeleg caritas, sentimentul carităţii, nu amor, adică iubirea cu conotaţie sexuală. Am recurs la aceşti termeni din latină deoarece sunt mai nuanţaţi decât termenii oferiţi de limba română. Aşadar, cred că normalitatea este atunci când creştinii heterosexuali refuză ura şi dau dovadă de charitas faţă de aproapele lor, inclusiv – sau mai ales atunci – când aproapele lor este păcătos, potrivit standardelor religiei creştine. Şi de aceea cred că normalitatea este atunci când există dialog între cei cu convingeri diferite, iar anormalitatea este reprezentată atât de paradele LGBT, cât şi de mitingurile Noii Drepte.
