Dansul macabru înfățișează Moartea, conducând oamenii din toate categoriile sociale – papă, rege, copil, muncitor – într-un dans către mormânt. Atât ciudat, cât și amuzant, această reprezentare a servit ca un memento mori, amintindu-le privitorilor de fragilitatea vieții și de inutilitatea statutului pământesc. Originile sale datează de la predicile ilustrate din secolul al XV-lea, cu cea mai veche versiune vizuală cunoscută dintr-o pictură murală pierdută din 1424–1425 la Cimitirul Sfinților Inocenți din Paris.
Religia a modelat tradiția reprezentării Dansului morții, iar escatologia din secolul al XIV-lea a influențat dezvoltarea acesteia. Scena, deseori pictată pe pereții bisericilor, le-a amintit spectatorilor de inevitabilitatea morții și a îndemnat la reflecție morală.
Istoricul Francis Rapp a remarcat că, în timp ce imaginile creștine oferă confort, Dansul morții a avertizat asupra sfârșitului inevitabil al vieții. Istoricii sunt de acord cu faptul că arta reflectă mișcări, gesturi și ordine realiste de dans, sugerând elemente performative. Elina Gertsman susține că imaginile provin din domeniul performanței artistice, combinând elemente vizuale și teatrale pentru a evoca mișcarea și a implica spectatorii.
Alegoria morții a fost inspirată și de epidemia de ciumă
Cel mai timpuriu exemplu vizual cunoscut al Dansului Morții a fost o pictură murală pierdută din 1424–25 la Cimitirul Sfinților Inocenți din Paris, posibil cu semnificație politică. Lucrări similare au apărut în toată Europa, inclusiv în Basel (1440), pânza lui Bernt Notke din Lubeck (1463), în Biserica Sf. Nicolae din Tallinn și picturi din Beram (1474) și Hrastovlje (1490) în Istria. Unii istorici consideră și frescele „Triumful morții” din secolul al XIV-lea ca parte a acestei tradiții.
Dansul Morții a fost inspirat de ororile secolului al XIV-lea – foamete, război și Moartea Neagră – a amestecat penitența religioasă cu umorul negru. Originar ca dialoguri în versuri între Moarte și victimele sale, a apărut mai târziu în piese de teatru, artă și picturi murale din întreaga Europă.
Exemple notabile includ pictura murală din 1516 a lui Niklaus Manuel Deutsch din Berna (pierdută, dar copiată în 1649) și Dansul Sf. Poulys din 1430 de la vechea catedrală St. Paul din Londra (distrusă în 1549). Termenul poate deriva din latinescul Chorea Machabaeorum (Dansul Macabeilor) sau din arabul maqabir („cimitire”).
Precursorii Dansului Morții
Frescele și picturile murale despre moarte, precum legenda celor Trei Vii și Trei Morți, au fost precursori obișnuiți ai Dansului morții. În acestea, Moartea îi avertizează pe cei vii despre soarta lor. Picturile în care este reprezentată Moartea arată de obicei un lanț de vii și morți, de la papă la țăran, conduși de schelete.
În mod remarcabil, lucrarea Totentanz din biserica Sf Maria din Lubeck a lui Bernt Notke a înfățișat dansatorii morți foarte vioi și pe cei vii, pasivi, subliniind moartea ca marele egalizator. Aceasta a adăugat o critică socială subtilă, arătând că statutul social nu însemna nimic în fața morții.
Seria de xilogravuri “Dansul morții” a lui Hans Holbein cel Tânăr arată Moartea confruntându-se cu oameni din toate categoriile sociale, niciunul dintre ei nu e cruțat, nici măcar evlavioșii. Moartea apare la mijlocul sarcinilor, nelăsând un plugar să muncească până la capăt sau un negustor împovărat sa își continuie drumul, citând versuri biblice precum Geneza 3:19 și Matei 11:28. Aceste scene evidențiază inevitabilitatea morții, perturbând viața de zi cu zi și munca, Moartea oferind o „odihna” finală.
Foto: Un stareț și un executor judecătoresc, dansând Dansul Macabru, miniatură dintr-o carte din 1486, tipărită de Guy Marchant la Paris.
CITEȘTE ȘI:
Moartea neagră, cea mai mare epidemie din istoria lumii
Cruciada “copiilor” de la 1212
