Citiți Clujul de ieri, rubrică realizată de istoricul clujean Felix Ostrovschi.
„Sărbătoarea Unirii ne găsește de astă dată, desigur, într-o stare sufletească lipsită de seninătatea și înălțarea morală, prielnică avântatelor comemorări istorice.
După 16 ani de la Unire, patima politică, lipsa spiritului de patriotism sincer și larg văzător, ne prilejuiesc, mai mult ca în trecut, momente de amărăciune și tulburare. Orizontul politicei externe se întunecă din ce în ce mai mult, iar câmpul vieții noastre interne înfățișează vederea unei mări în talazuri agitate și amenințătoare.
Perspectivele complicațiilor externe trebuie să umple de îngrijorare orice inimă românească, adânc simțitoare pentru soarta marilor bunuri naționale, cucerite cu jertfe imense. Iar pentru cei ce, cu dăruirea sufletului lor întreg, au luat parte la Adunarea de la 1 decembrie 1918, ideea că unii din făuritorii consacrați ai unirii, a căror apariție pe tribuna istoricei săli din Alba-Iulia se îmbracă în aureola de epopee, ar putea fi trași la bara unei pătimășe discuții de partid, este o obsesiune nespus de dureroasă și intolerabilă.
Dar spiritul public, rănit de teamă, de grije și îndoială, simte nevoia instinctivă ca în ceasul prăznuirii să se smulgă din mărăcinișul mizeriilor dezgustătoare ale actualității, spre a se tămădui în atmosfera curată a gândurilor înălțate.
Oricare ar fi nedumeririle și mâhnirile zilei trecătoare, ne mângâie credința tare ca stânca, mărturisită prin mii de îndoieli și controverse, că unirea proclamată la Alba Iulia a fost singurul obiectiv indicat, unica soluție posibilă și necesară a frământărilor unui popor, împărțit în atâtea provincii. Oricari ar fi imperfecțiunile operei, cu greu înfăptuite, oricari nedreptățile și lipsurile personale sau provinciale, oricari ar fi nemulțumirile unor crize economice îngrijorător prelungite, avem conștiința liniștită că cei ce au fixat ținta finală a Unirii, nu au greșit.
O națiune este mai mult decât o adunare de indivizi și o întindere de teritoriu, provenită din <<alipiri>> treptate și succesive; ea este o personalitate organică și vie, cu o structură proprie, cu un suflet deosebit și o originalitate care cere să se desăvârșească și să creeze.
O personalitate nu poate însă să trăiască despicată în două sau mai multe părți. În mod irezistibil, crâmpeele se doresc unite; numai împreună ele își pot asigura existența, dezvoltarea, creșterea naturală care e legea fundamentală a organismelor.
Cu toate împiedicările și greutățile, simțim cu toții cum națiunea românească a început să crească de la unire încoace. Teritoriul mărit înfățișează noi posibilități materiale de complectare și integrare, de utilizare și circulație a forțelor economice; el dă noi spații și noi contingente apărării naționale, el mărește însemnătatea și prestigiul numelui românesc în constelațiile externe; în sfârșit, el dă culturii românești o nouă bază, putința unor noi adâncimi și unor culmi încă neatinse.
Comemorarea de la Alba Iulia are acest sens, nu sensul unui ideal de asuprire și imperialism războinic, ci de libertate și pace prin dreptul de a trăi și de a prospera ca națiune slobodă și suverană între națiuni suverane și slobode.
Și nu este idee politică de o moralitate mai desăvârșită și mai curată. Puterea ei, strălucirea ei, se ridică triumfătoare și permanentă, deasupra oricăror contestații și reacțiuni revizioniste, definitiv condamnate de verdictul istoriei”. [„Adeverul”, Anul 48, nr.15612, București, 2 decembrie 1934].
