Scriesem la un moment dat despre faptul că fiecare ministru al învăţământului a căutat să-şi lase amprenta trecerii sale pe la cârma sistemului eduicaţional, bulversând elevii şi profesorii. Nici noul ministru al educaţiei, premier Emil Boc – chiar dacă este interimar – nu face excepţie de la regulă.Astfel, proaspătul şef al educaţiei ne informează că “Am decis chiar astăzi (vineri 02 Octombrie 2009) să propun o simulare a modului de stare a competenţelor digitale pentru că în cadrul programului de bacalaureat vor fi trei componente, înainte de examenul din luna iulie, care se finalizează printr-un certificat de competenţă în comunicare în limba română, un certificat de competenţe digitale şi un certificat de competenţă lingvistică”. Am urmărit declaraţia premierului şi am aflat că există 8 competenţe agreate în Uniunea Europeană, care – după cum am priceput eu – trebuie să fundamenteze învăţământul românesc. Nu le-am reţinut pe toate – nici nu m-au interesat, întrucât avem opinii diferite – dar ultima mi s-a părut hazlie şi încerc să o reproduc din memorie: “Să-i învăţăm pe elevi competenţa de a învăţa”.
A-i învăţa pe copii să înveţe, în opinia mea este o chestiune similară cu a învăţa peştii să înoate. Fiinţa umană are o înclinaţie nativă spre cunoaştere, spre învăţare. Acest fapt poste fi constatat de către oricine – chiar dacă nu este un iniţiat în tainele pedagogiei – urmărind copiii care abia dacă ştiu lega câteva cuvinte, dar te exasperează cu inepuizabilul lor reprtoriu de întrebări pe tema “Ce e aia? Ce e aialaltă?” Trebuie doar să ştii să potenţezi această abilitatea.
“Părintele pedagogiei”, Comenius, în lucrarea sa intitulată „Didactica magna” scrisă în 1663 în limba cehă şi tradusă în 1657 în limba latină, consideră că omul la naştere poate fi comparat cu o tabula rasa „pe care nu-i scris nimic, însă pe care se poate scrie totul. Aşa precum un scriitor priceput poate să scrie pe o tablă ceea ce doreşte sau un pictor să picteze, tot astfel cel ce posedă arta învăţării poate imprima orice cu uşurinţă spiritului omenesc”. În viziunea lui Comenius, pedagogia este „arta universală de a-i învăţa pe toţi totul”.
Este adevărat că poţi să-i „înveţi pe toţi totul”, însă timpul este condiţionarea esenţială. Uni învaţă mai repede, alţi mai greu. De aceea nu poţi merge cu un sistem de predare la limita superioară, dar nici la cea inferioară. Trebuie aleasă o medie şi, gradual, în funcţie de nivelul de învăţământ, să aşezi „filtre”, pentru a decanta elitele.
Una din funcţiile educaţiei o constituie selectarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor şi valorilor de la societate la individ, asigurând existenţa unei continuităţi informaţionale între generaţii, oferind astfel posibilitatea evoluţiei culturale şi tehnologice. În această situaţie, nu înţeleg de ce sunt necesare unele competenţe ce trebuie certificate printr-un act. Oare, nu trăim în România? Oare nu este limba română – încă – limbă oficială? Şi nu este limba română limbă oficială a Uniunii Europene? Ba da, iar toate actele normative ale Uniunii se redactează şi în limba română, exemplarul românesc având valoare de original. Sunt condiţionaţi studenţii altor state, în ţările lor de origine, de cunoaşterea limbii române? Nu cred. N-am auzit de astfel de „certificări”. Nu poţi fi un cetăţean competent la locul tău de muncă dacă nu ştii engleză sau dacă nu ai un certificat care să ateste faptul că ai competenţa necesară de a utiliza calculatorul şi dacă nu îţi pigmentezi discursul cu tot felul de „neologisme”?
Dar ce sunt competenţele? În practica şcolară este apreciat drept competent elevul care dă dovadă de măiestrie în îndeplinirea unor sarcini, demonstrând ceea ce ştie şi, mai ales, ceea ce ştie să facă. Potrivit programelor şcolare, „competenţele sunt ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare; acestea permit identificarea şi rezolvarea în contexte diverse a unei probleme caracteristice unui anumit domeniu”. Aşadar, competenţele dobândite prin sistemul educaţional – la nivelul mediu amintit anterior – trebuie să te ajute să identifici şi să rezolvi problemele în domeniul în care te-ai specializat. Deci, un certificat de competenţă lingvistică este necesar celor care în desfăşurarea activităţii pentru care s-au specializat, au nevoie expresă de cunoaşterea unei anumite limbi straine. Cât despre ceilalti, adică marea masă specializată în alte domenii, trebuie “certificaţi” în cunoaşterea limbii române, pentru că potrivit filosofiei politice, un stat care nu-şi educă fiii în spiritul valorilor şi a limbii naţionale, îşi periclitează existenţa pe scena istoriei. Competenţele “digitale” au o valoare deosebită pentru cei care lucrează în sitemul informatic.
Nu spun că este greşit a se studia limbile străine sau utilizarea calculatorului. Nu. Spun doar că însuşirea acestor cunoştinţe nu trebuie a fi o condiţionare pentru cei care pur şi simplu nu au talent – adică aptitudini – pentru aşa ceva.
Din punctul de vedere al managementului resurselor umane, se face distincţie între resursa umană şi personal. “Resursa umană” cuprinde oricare individ căruia, dacă i se crează condiţiile necesare, poate creşte şi se poate dezvolta, în timp ce “personalul” reprezintă un factor definit şi finit având locul şi întrebuinţarea lui. Certificarea competenţelor digitale şi lingvistice îmi crează impresia unei “bariere” prin care se dă posibilitatea doar unui anumit tip de “personal” dotat cu aptitudini aferente acestor cerinţe, de a avansa pe tărâmul educaţiei. Cred că sub acest aspect, sunt în concordanţă cu Comenius a cărui Didactică are ca esenţa propunerile de reformare a învăţării şcolare, bazată organizarea activităţii elevului astfel încât să-i folosească în viaţă, învăţarea să fie plăcută, rapidă, să dezvolte intelectul, mâna şi inima.
Revenind la „resursa umană”, caracteristicile sale relevante sunt competenţa şi performanţa. Dacă am pune într-o formulă competenţa, am observa că aceasta este egală cu cunoştinţele (ca rezultat al sistemului educaţional) + aptitudinile (care înglobează calităţile native ale individului) + deprinderile sau abilităţile, adică rezultatul aplicării în practică a cunoştinţelor teoretice, cu ajutorul aptitudinilor. De aici putem merge mai departe pentru a defini „performanţa” drept sumă a competenţei şi atitudinii, atitudinea reprezentând intenţia unui angajat de a munci, fructificându-şi competenţa profesională. Ei, şi dacă am atins acest subiect, ştiind că intenţia Guvernului Boc a fost aceea de a scoate ţara din criză, iar a Preşedintelui de a “trăi bine” toţi cetăţenii ţării, mă întreb – după 9 luni de guvernare – cum şi-au fructificat aleşii noştri competenţa profesională, când ţara e în criză profundă?
Ce se poate face? Cred că sunt necesare adăugarea unor noi competenţe ce se cer certificate. Exemple de posibile competenţe certificate înaintea examenului de bacalaureat:
– Competenţa de marinar, necesară tuturor posesorilor permisului de conducere, întrucât sublimele autostrăzi pe care le avem determină autoturismele cu suspensiile zob să valseze prin gropi asemenea bărcii pe valuri. Ar mai fi o soluţie, adică un plan B: să nu se mai acorde permise de conducere, ci brevete de marinar.
– Competenţa de turist electoral
– Competenţa de a trăi în România.
Lista rămâne deschisă.