În regiunile imperiului roman antic, gladiatorii precum și pregătirea lor pentru luptele din arenă au fost reprezentați prin diverse feluri, inclusiv pe lămpi de teracotă cu ulei, figurine, vase de sticlă, ceramică și sculpturi în relief. Aceste imagini oferă o perspectivă asupra armamentului și antrenamentului gladiatorilor și structurii luptelor din amfiteatru.
Aproape toate reprezentările gladiatorilor din arta romană înfățișează scene de luptă în arenă și includ o pereche de combatanți care luptă pentru distracția unei mulțimi. Aceste momente însângerate de acțiune erau mult mai elaborate decât simpla lor reprezentare artistică.
În timp ce luptele dintre gladiatori au avut ca numitor comun violența fizică, nu au fost mereu doar doi oponenți până când moartea decidea învingătorul. Mai degrabă, entuziasmul roman pentru strategie și dorința de divertisment i-au obligat pe organizatori să producă spectacole competitive, dinamice și incitante. Luptele de gladiatori au necesitat organizare extinsă din partea sponsorilor și pregătire din partea luptătorilor.
Gladiatorii erau grupați în funcție de tipurile de arme și armuri (armaturae) pe care le foloseau, fiecare necesita propria strategie și stil de luptă. În termeni mai generali, gladiatorii erau fie ușor blindați, fie puternic înarmați, primii necesitau viteză și agilitate, iar cei din urmă se bazau în special pe îndemânare și precizie. În consecință, pentru spectacol au fost potriviți diferite tipuri de gladiatori.
Armura și armamentul gladiatorilor s-au inspirat inițial din diferitele triburi și națiuni inamice ale Romei. De exemplu, tipul de gladiator samnis a fost derivat din armura purtată de soldații samniți din centrul de sud al Italiei.
Un gladiator samnis purta o cască decorată, cu pene și acoperiri de protecție pentru brațul armei (manica) și al piciorului (ocrea). Purta un scut mare dreptunghiular (scutum) care acoperea întregul corp și lupta cu o sabie scurtă (gladius) ținută în mâna dreaptă.
Tracul Spartacus a fost liderul celei mai mari revolte a sclavilor
Tipurile de gladiatori au evoluat de-a lungul perioadelor republicane și imperiale, pe măsură ce alianțele politice ale Romei s-au schimbat (era considerat nepotrivit ca un nou aliat al Romei să continue lupta în arenă). În consecință, nomenclatura samnis a fost eliminată treptat la începutul primului secol î.e.n., pe măsură ce tribul a fost integrat în imperiu.
Tipul de gladiator murmillo a evoluat din samnis, deși aspectul și armamentul lor sunt adesea imposibil de distins. Un murmillo purta o cască cu un grilaj peste față, care îi limita sever vederea periferică și îi restricționa fluxul de aer. Murmillo este o versiune latinizată a cuvântului grecesc mormylos pentru un pește de apă sărată, care era reprezentat în decorul și ornamentul căștii lui.
Thrax, era un tip de gladiator derivat din armura purtată de soldații Traciei, o zonă care cuprindea sud-estul peninsulei Balcanice, inclusiv nord-estul Greciei, sudul Bulgariei și vestul Turciei. Priviți ca barbari, tracii erau un dușman major al Romei.
Cel mai faimos trac a fost Spartacus, liderul celei mai mari revolte sclavilor împotriva Romei în timpul perioadei republicane ulterioare. Acest tip de gladiator purta un scut mic pătrat (parma) și o sabie cu lamă curbată (sica) care facilita atacurile agile în unghi împotriva adversarilor mai puternic protejați.
Un alt oponent obișnuit al murmillo-ului a fost retiarius, echipat să semene cu un pescar, el încerca să captureze adversarul într-o plasă cântărită (iaculum) înainte să atace. Retiarius era înarmat cu un trident și un pumnal (pugio), și nu purta nicio cască sau armură, cu excepția unor protecții pe brațul stâng (manica) și pe umăr (galerus).
Majoritatea gladiatorilor erau sclavi, prizonieri din popoarele cucerite de romani
Gladiatorii trăiau și erau antrenați în școli numite ludus gladiatorius. Acestea făceau parte din infrastructura de sprijin care a produs lupte de gladiatori numite munera (latină pentru „datorie” sau „obligație”), deoarece aceste lupte au apărut ca ofrande funerare către zei în numele defunctului.
Alte clădiri sau zone conexe includeau: armurării, spitale și zone de depozitarea echipamentelor. În funcție de dimensiunea amfiteatrului, o parte din acestea erau mai degrabă sub arenă decât într-o clădire separată.
Școala de gladiatori a întruchipat întreaga viață a gladiatorilor. Era condusă de „lanista”, adesea un fost gladiator, care supraveghea activitățile și operațiunile zilnice, era ajutat sclavi și alt personal de sprijin. Printre gladiatori erau și prizonieri de război, oameni înrobiți și cei eliberați din robie sau voluntari (auctoritas) din clasele inferioare ale societății.
Lor li s-au alăturat ocazional foști aristocrați, care s-au înscris din din propria voință după ce și-au pierdut averea și aveau nevoie de alte mijloace de venit. Cu toate acestea, această practică a fost puternic stigmatizată și a determinat adesea legi care o interziceau.
Indiferent de origine, toți gladiatorii au devenit infami, dezonorați, lipsiți de statut, protecție legală și socială (Alte grupuri stigmatizate de infamie au inclus actorii și prostituatele). Au fost dezbrăcați de orice personalitate, priviți ca trupuri aflate la cheremul formatorilor, sponsorilor de spectacole, al politicienilor și spectatorilor.
Antrenamentul a fost esențial pentru a asigura că gladiatorii vor devini luptători echipați corespunzător, adversari demni și învinși neclintiți. Fiecare tip de gladiator avea armamentul său și, prin urmare, proprii instructori, numiți „doctores”, de obicei foști gladiatori.
La început, gladiatorii se antrenau cu arme din lemn
În timpul primei etape de antrenament, gladiatori exersau adesea cu arme de lemn pentru evitarea rănilor inutile și pentru a construirea rezistenței, deoarece erau mai groase și mai grele decât armele din metal. În aceeași etapă, gladiatorii se antrenaul cu un „palus”, un stâlp de lemn așezat în pământ, care a funcționat ca un adversar înainte de confruntarea cu un alt gladiator.
Una dintre cele mai răspândite concepții greșite despre gladiatori este că au luptat întotdeauna până la moarte: câștigătorul a supraviețuit, iar învinsul a murit. Foarte rar și de obicei doar cu un ordin din partea împăratului au fost bătălii „sine missio”, care însemna automat moartea învinsului, fără nicio șansă de a fi cruțat.
Destul de frecvent, gladiatorii învinși într-o luptă au avut voie să părăsească arena în viața. Salvarea unui gladiator de la moarte în arenă poate părea nedreaptă pentru câștigător, dar gladiatorii reprezentau o investiție financiară semnificativă.
Dacă un gladiator murea într-o luptă, proprietarul său putea percepe organizatorului de până la cincizeci de ori prețul de închiriere pentru compensarea pierderii. Cu timpul s-au făcut mai multe încercări de reglementare a costurilor asociate cu sponsorizarea concursurilor de gladiatori, mai ales sub împărații Antoninus Pius (138–161) și Marcus Aurelius (161–180).
Foto: Degetul în jos, pictură în ulei de Jean Léon Gérôme – 1872.
CITEȘTE ȘI:
Marele incendiu al Romei din anul 64 e.n.
Pagina de istorie: Tetrarhia care a împărțit Imperiul Roman în patru regiuni de guvernare
[…] Antrenamentul gladiatorilor în Roma Antică […]