Însă, “adevăratul parc”, în accepţiunea mea, era platoul de lângă stadionul municipal. Leagănele de toate felurile, instalate acolo, nu mai erau o atracţie pentru mine. Mă uimea doar uriaşul tobogan care domina, cu înălţimea lui, întreg parcul de distracţii. Probabil, fascinaţia pe care o exercita asupră-mi era amplificată de interdicţia categorică a părinţilor vizavi de utilizarea acelui “stimulator de adrenalină”. Dar vraja s-a risipit ca prin farmec, atunci când am devenit “copil mare”, iar interdicţia a fost anulată.
