Expresia „Roma nu a fost construită într-o zi” face referire la proiectele mari care necesită timp. Imperiul Roman însuși a crescut lent de-a lungul secolelor, extinzându-se de la un mic oraș-stat la un vast tărâm care se întindea din Britania până în Egipt.
Nici Divizarea Imperiului nu s-a întâmplat peste noapte. Pe măsură ce imperiul a devenit prea mare pentru a fi guvernat cu ușurință, presiunile precum instabilitatea politică, problemele economice și amenințările externe au îngreunat conducerea centralizată.
Pentru a gestiona mai bine imperiul, liderii au împărțit treptat responsabilitățile, iar în anul 395 e.n. imperiul s-a divizat oficial în jumătatea de Vest și cea de Est. Pe scurt, Imperiul era pur și simplu prea mare pentru a fi gestionat, iar tulburările politice crescânde, tulburările sociale și invaziile constante l-au împins spre o divizare permanentă.
Care au fost factorii care au dus la scindarea imperiului
Imperiul nu s-a divizat doar pentru că era mare. După cum notează istoricii, problemele sale erau mai complexe: conducătorii rivali, amenințările externe și tensiunile politice, toate au pus presiune pe sistem. Dimensiunea sa enormă a făcut, de asemenea, guvernarea dificilă – călătoriile lente au însemnat că imperiul părea mult mai mare în practică, ceea ce a îngreunat mult controlul și comunicarea.
La apogeul său, imperiul se întindea pe o mare parte din Europa și pe anumite părți din Africa și Asia, creând granițe lungi și greu de apărat. Succesul său a adus popoare diverse și atacuri frecvente, în special din partea unor grupuri precum goții. Dar dimensiunea în sine nu a fost cauza – imperiul fusese imens timp de câteva secole. Adevărata divizare a apărut mai târziu, în secolul al IV-lea, din cauza presiunilor tot mai mari dincolo de partea geografică.
Doi factori suplimentari majori au alimentat divizarea finală a Imperiului Roman: ascensiunea Persiei ca superputere, care necesita un împărat în apropierea frontierei de est, și definiția tot mai diversificată a termenului „roman”, care includea acum diverse elite provinciale departe de orașul Roma. Gestionarea acestui vast și variat imperiu a făcut ca mai mulți împărați să fie practici.
Separarea definitivă a Imperiului Roman
Imperiul fusese divizat de multe ori înainte de data tradițională a anului 395 e.n., iar conducerea colegială era normală. Tetrarhia lui Dioclețian a formalizat ideea mai multor împărați și, deși s-a prăbușit, conducătorii ulteriori – precum fiii lui Constantin – au condus din nou părți separate. Istoricii evidențiază anul 395 în mare parte pentru că evenimentele ulterioare au făcut ca diviziunea dintre Est și Vest să pară mai definitivă, chiar dacă imperiul era rareori cu adevărat unificat anterior.
După divizare, Imperiile de Est și de Vest au cooperat uneori – emițând monede și oferind ajutor militar – dar relațiile au devenit adesea tensionate, demonstrate de dispute precum refuzul de a-și recunoaște consulii reciproc.
Imperiul Roman de Apus a căzut în anul 476 e.n., când liderul germanic Odoacru l-a detronat pe Romulus Augustulus, marcând sfârșitul său tradițional. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat până în 1453, dar unii istorici, nu îl consideră „adevăratul” Imperiu Roman, ci un stat succesor, comparabil cu regatele post-romane occidentale, precum vizigoții sau francii.
Surse:
- Peter Heather – Căderea Imperiului Roman.
- Chris Wickham – Moștenirea Romei.
Foto: Sulul lui Iosua este o anluminură, probabil din secolul al X-lea, creat în Imperiul Bizantin, conform multor cercetători, de către artiști din atelierele imperiale ai Constantinopolului. Se află în Biblioteca Vaticanului. Sulul prezintă Cartea lui Iosua din Vechiul Testament folosind o versiune redusă a textului Septuagintei. Acesta prezintă primele 12 capitole, când Iosua era angajat în cuceriri frecvente și de succes.
Citește și:
Pagina de istorie: Tetrarhia care a împărțit Imperiul Roman în patru regiuni de guvernare
