Telescopul a apărut în anul 1608 în Olanda, când Hans Lippershey a solicitat un brevet pentru un dispozitiv de refracție care folosea un obiectiv convex și un ocular concav. Galileo Galilei a îmbunătățit designul în 1609 și l-a folosit în astronomie. În 1611, Johannes Kepler a propus o versiune mai eficientă, cu două lentile convexe. Până în 1655, astronomi precum Christiaan Huygens construiau telescoape kepleriene mari, dar puternice, cu oculare compuse.
Artefactele care seamănă cu lentilele datează de 4000 de ani, deși scopul lor este incert. O înțelegere clară a opticii s-a dezvoltat prin intermediul unor scriitori precum Ptolemeu, Ibn Sahl și Ibn al-Haytham. Utilizarea practică a lentilelor a început cu ochelarii în Italia secolului al XIII-lea, iar lentilele concave pentru miopie au fost introduse de Nicholas din Cusa în 1451.
Primul telescop documentat a apărut în Olanda în 1608, când Hans Lippershey a cerut un brevet; Jacob Metius a depus o cerere similară la scurt timp după aceea. Primele telescoape olandeze foloseau un obiectiv convex și un ocular concav.
Care au fost controversele cu privire la inventatorul telescopului
În ciuda acestei înregistrări clare, au apărut mai multe afirmații ulterioare ale unor invenții anterioare, inclusiv cele care îi implicau pe Zacharias Janssen, Leonard Digges, Juan Roget și chiar interpretări ale desenelor lui Leonardo da Vinci. Majoritatea acestor afirmații au rămas contestate sau neverificate.
Galileo a construit rapid o versiune îmbunătățită (cu mărire de până la 23×) a lui Hans Lippershey și, a descoperit cratere lunare, sateliții lui Jupiter, fazele lui Venus (dovedind heliocentrismul) și petele solare – revoluționând astfel astronomia.
Numele de „telescop” a fost inventat în 1611. Designul cu două lentile convexe al lui Kepler din 1611 oferea un câmp vizual mai bun; Huygens a folosit refractoare „aeriene” kepleriene lungi și fără tub (până la 64 m distanță focală) pentru a descoperi satelitul Titan și a explica inelele lui Saturn.
Aberația cromatică a făcut ca refractoarele să fie din ce în ce mai greu de manevrat. Telescopul reflectorizant al lui Newton din 1668 (speculum-oglindă metalică + secundar diagonal) a eliminat franjurile de culoare. Reflectoarele s-au îmbunătățit lent: oglinzile parabolice Hadley 1721, luneta gigantică de 12 m a lui Herschel 1789, „Leviathan”-ul de 182 de cm al lui Lord Rosse 1845 care a dezvăluit galaxii spiralate.
Scurtă istorie a telescopului optic
Lentilele acromatice (Hall 1733, Dollond 1758) combinau sticla coroană și sticla flint pentru a corecta aberația cromatică, permițând utilizarea unor refractoare mari practice. Astfel, dintr-o unealtă militară din 1608, telescopul a evoluat în instrumentul cheie al astronomiei moderne prin refractoarele galileene, refractoarele lungi/de aer, reflectoarele timpurii, refractoarele acromatice și reflectoarele mari cu oglindă metalică.
Lentilele acromatice (Hall 1733, Dollond 1758) au permis utilizarea unor refractoare mari, practice, atingând până la de 102 cm (1897). Oglinzile argint-pe-sticlă (1856–57) și aluminizarea (1932) au făcut posibile reflectoare mari și durabile: Hooker de 250 de cm (1917), Hale de 500 de cm (1948). Optica activă (anii 1980) a permis oglinzi subțiri de 8–10 m (Keck, VLT), iar optica adaptivă (anii 1990) a corectat distorsiunea atmosferică.
Din anii 1930 încoace, astronomia s-a extins pe întreg spectrul: radio (Jansky 1931, antene gigantice, interferometrie), telescoape cu infraroșu, UV, raze X și raze gamma (în mare parte spațiale), transformând telescopul într-un instrument cu lungimi de undă multiple pentru astrofizica modernă.
Surse:
Albert Van Helden – Invenția telescopului.
Gingerich, Owen – Cartea pe care nimeni n-a citit-o: Urmărind revoluțiile lui Nicolaus Copernic.
Foto: Ilustrație gravată a unui telescop refractor astronomic keplerian cu o distanță focală de 45 m, construit de Johannes Hevelius.
Citește și:
