Wehrmacht-ul ( „forța de apărare”) era forțele armate unificate ale Germaniei naziste din 1935 până în 1945 și a cuprins Heer (armata), Kriegsmarine (marina) și Luftwaffe (forțele aeriene). A înlocuit Reichswehr-ul și a marcat reînarmarea Germaniei dincolo de limitele Tratatului de la Versailles.
Termenul Wehrmacht provine din wehren („a apăra”) și Macht („putere, forță”). Din punct de vedere istoric, se referea la orice forțe armate naționale, cum ar fi Wehrmacht-ul german din Constituția de la Frankfurt din 1849 sau Wehrmacht-ul polonez din Primul Război Mondial.
În Constituția de la Weimar (1919), Wehrmacht desemna forțele armate ale Germaniei, numite oficial Reichswehr până la redenumirea Wehrmacht în 1935. Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, termenul a fost strâns asociat cu armata Germaniei naziste.
După Primul Război Mondial, armata Germaniei a fost redusă prin Tratatul de la Versailles la 100.000 de soldați și 15.000 de soldați la marină, fără a fi permise submarine, tancuri, artilerie grea sau forțe aeriene.
Reichswehr-ul, înființat în 1921, a devenit o forță de elită sub conducerea generalului Hans von Seeckt, care a selectat cei mai buni ofițeri și a dezvoltat noi doctrine care puneau accent pe viteză, agresivitate, arme combinate și inițiativă. Deși Seeckt s-a retras în 1926, reformele sale au modelat armata care a luptat în 1939.
Reînarmarea Germaniei și transformarea Reichswehr-ului în Wehrmacht
În ciuda interdicției de la Versailles, Hans von Seeckt a construit un cadru secret al forțelor aeriene în anii 1920, având în vedere superioritatea aeriană, bombardamentul și sprijinul strâns, deși limitele economice au împiedicat o forță strategică de bombardament.
Marina, sub conducerea amiralului Erich Raeder, s-a concentrat pe reconstruirea unei flote de suprafață, în timp ce ideile lui Karl Donitz privind submarinele au fost lăsate pe plan secund. După Tratatul de la Rapallo (1922), Germania și Uniunea Sovietică au cooperat în secret: au antrenat piloți la Lipetsk, au testat tancuri și arme chimice și au împărtășit sprijinul industrial. Această consolidare sub acoperire a continuat până când Hitler a extins în mod deschis armata în 1933.
După moartea lui Hindenburg, în 1934, Hitler a devenit șef de stat și comandant-șef, în timp ce ministrul Apărării, Blomberg, a expulzat deja evreii din Reichswehr, a introdus simboluri naziste și a inițiat jurământul de loialitate față de Hitler. În 1935, Germania a încălcat în mod deschis Tratatul de la Versailles prin reînarmare, reinstaurarea recrutării obligatorii și redenumirea Reichswehr-ului în Wehrmacht, extinzându-se curând dincolo de limitele tratatului.
Recrutarea se baza atât pe recrutare obligatorie, cât și pe voluntariat, producând 18,2 milioane de soldați până în 1945. Inițial elitistă și înrădăcinată în tradițiile prusace, armata a coborât standardele pe măsură ce războiul s-a prelungit, mai ales după Stalingrad, recrutând persoane inapte, tineri și vârstnici.
Rezistența, capitularea și dizolvarea Wehrmacht-ulu
Deși inițial respingea minoritățile și străinii, din 1941 Wehrmacht-ul a recrutat în Europa ocupată și în Uniunea Sovietică, prezentând conflictul ca o cruciadă multinațională împotriva bolșevismului.
La început, rezistența în cadrul Wehrmacht-ului a fost minimă, deoarece sfidarea lui Hitler față de Versailles a restabilit mândria militară. Opoziția serioasă a apărut odată cu conspirația Oster din 1938, dar s-a estompat după primele victorii ale Germaniei.
Încrederea s-a prăbușit după Stalingrad, ducând la complotul din 20 iulie 1944, când Claus von Stauffenberg și alții au încercat să-l omoare pe Hitler; eșecul său a adus aproape 5.000 de execuții și impunerea salutului hitlerist. Câțiva ofițeri, precum Anton Schmid, Albert Battel și Wilm Hosenfeld, au salvat evrei și polonezi, deși se știe că doar trei soldați ai Wehrmacht-ului au fost executați pentru că au ajutat evrei.
Wehrmacht-ul s-a predat pe 8 mai 1945, unitățile dispersate rămânând active pentru scurt timp sub supravegherea Aliaților, ultima predându-se în septembrie. Aliații au interzis curând toate organizațiile militare germane, iar Wehrmacht-ul a fost dizolvat oficial prin Legea 34 a Consiliului Aliat de Control în august 1946.
Surse:
- Enciclopedia Holocaustului.
- „Preluarea puterii: Ultima ascensiune a lui Hitler la putere” de Timothy W. Ryback.
Foto: Karl Donitz inspectând baza de submarine Saint-Nazaire din Franța, iunie 1941.
Citește și:
