Un lot format din câteva clădiri şi 8 hectare de teren din totalul de 44 de hectare a fost adjudecat de un SRL braşovean cu 2,6 milioane de euro. Reprezentanţii cumpărătorului susţin că nu sunt interesaţi de investiţii imobiliare şi că anul acesta vor deschide o mică fabrică de rulmenţi radianţi cu 300 de angajaţi.Platorma industrială Rulmentul este scoasă la vânzare de peste doi ani, timp în care au eşuat aproape 40 de licitaţii. În 2009, uzina a fost adjudecată în întregime cu 31 de milioane de euro de un dezvoltator imobiliar care însă nu a achitat suma promisă.
Industria de rulmenţi de la Braşov este cea mai veche şi cea mai complexa din România şi a funcţionat timp de 10 ani, în perioada 1949-1959 în sectorul specializat pentru rulmenţi din cadrul fabricaţiei de autocamioane de la Roman SA Braşov. În 1959 a luat fiinţă, ca unitate independentă, Uzina Rulmentul Braşov pe actualul plasament, prin transferul fabricaţiei de rulmenţi din industria de autocamioane. SC Rulmentul SA Braşov s-a înfiinţat în 1990 în baza Legilor nr. 15/1990 şi 31/1990 din fosta Intreprindere Rulmentul Braşov.
Industria de rulmenţi din România s-a dezvoltat în paralel cu industria auto, fiind una dintre cele mai pretenţioase sectoare ale construcţiei de maşini.
De la Rulmentul Braşov, care a înregistrat marca URB înca din 1961, a pornit expansiunea acestui domeniu de înalta precizie către Bârlad şi Alexandria, fabrici pe care statul a reuşit să le privatizeze.
Rulmentul Braşov, pe platforma căruia funcţiona şi Centrala de profil, precum şi un institut de cercetare, a fost lăsat mai la urma în procesul de privatizare, chiar dacă acesta a început teoretic din anul 1996. Multă vreme după 1990, societatea Rulmentul a mers pe profit.
Într-un reportaj difuzat anul trecut, (Luni, 14 Decembrie 2009) Radio România făcea o scurtă trecere în revistă a istoriei industriei Braşovene, sub titlul “Industria Braşovului, pe cale de dispariţie”:
«Marile platforme industriale ale Braşovului s-au închis rând pe rând, în intervalul scurs din decembrie 1989, de la Revoluţie, până în prezent.
Dintr-un judeţ puternic industrializat în 1989, al doilea după municipiul Bucureşti, cu fabrici de tractoare, autocamioane, rulmenţi, unelte şi scule, industrie chimică foarte diversificată, industrie de apărare, confecţii, textile, încălţăminte, produse cosmetice, industrie alimentară, aproape că nu a mai rămas nimic.
Rând pe rând, din raţiuni politice şi cel mai adesea interese imobiliare, industria braşoveană a dispărut. Dacă la uzina de autocamioane Roman, privatizată în anul 2002, se mai produc camioane pentru export în Irak şi tractoare U 650 pentru Egipt, în număr extrem de redus comparativ cu anul 1989, la uzina de tractoare vândută în anul 2007 unei firme din Bucureşti, se lucrează la demolarea halelor pentru a se construi un cartier rezidenţial denumit “Coresi”, cel mai mare din România după cum susţin investitorii.
Uzina Rulmentul, închisă în vara anului 2007, aşteaptă şi acum investitorii după ce, Casa de Insolvenţă Transilvania şi RVA Insolvency Specialists, lichidatorii societăţii, organizează licitaţii pentru vânzarea platformei de la începutul anului 2008, dar fără succes.
Cel mai probabil şi pe locul acestei uzine care, în anul 1989 avea 9000 DE SALARIAŢI, va apăre, în următorii ani, un complex rezidenţial.
Uzinele de Apărare Carfil, Metrom, Tohan Zărneşti după ce, marea parte a salariaţilor au fost concediaţi sau trimişi în şomaj tehnic din lipsă de comenzi, mai aşteaptă redresarea din partea Companiei Romarm căreia îi sunt subordonate.
IAR Ghimbav, o emblemă altă dată a industriei aeronautice din România, care lucra pentru pieţele din întreaga lume dar şi pentru dotarea armatei române, abia mai supravieţuieşte cu un număr redus de salariaţi din lipsă de comenzi, aşteptând firme străine pentru a-şi redresa producţiea. În schimb, fostul Combinat Nitramonia Făgăraş după ce, în urmă cu cinci ani a încetat producţia din lipsă de comenzi, a început, în octombrie 2009, să producă din nou având ca properietar grupul de firme Interagro, care a cumpărat fostul combinat în luna decembrie 2007.
Alte două companii puternice Colgate Palmolive, care în anul 1993 a achiziţionat fosta fabrică de produse cosmetice Nivea, singura fabrică din ţară care producea pastă de dinţi, şi Kraft Food care a cumpărat la începutul anilor 90, fabrica de ciocolată Poiana, şi-au închis în 2008 şi 2009 cele două fabrici din Braşov, preferând să-şi mute producţia în Polonia, Colgate Palmolive sau în Bulgaria, în cazul Kraft Food.
Fabrica de ciocolată Poiana şi-a închis definitiv porţile în această lună, după 110 ani de activitate la Braşov. La fel s-a întâmplat şi cu fabricile de stofe şi cea de tricotaje care, din lipsă de comenzi şi datorii mari la bugetul de stat, şi-au redus drastic activitatea.
Încearcă să mai reziste uzina Hidromecanica deşi şi-a restrâns foarte mult activitatea din lipsă de comenzi şi datorii istorice către stat. Din peste 6000 de ANGAJAŢI în anul 1989, au mai rămas în prezent aproape 300, iar activitatea a fost mutată din halele de producţie aflate în centrul Braşovului la periferia oraşului, într-o fabrică modernă construită în anii 80. Terenul aflat în centrul Braşovului, care valorează câteva sute de euro pe metru pătrat, va fi folosit cel mai probabil tot în scop imobiliar.»
Ce am fost, şi ce am ajuns! Acesta este „traiului bun” trâmbiţat de toate guvernele post-decembriste: ne-au pus industria la pământ şi agricultura în pom. Toţi cei care, cică ne reprezintă interesele, au reprezentat şi reprezintă de fapt, interesele unei lumi în care vor să ne integreze. Astfrel, ne-au transformat – precum ar spune ţăranul român, în marea lui înţelepciune – în “slugi pe ograda noastra”. Şi nu sunt vorbe în vânt. În acelaşi reportaj, Radio România evidenţia că în Braşov, «Concernul german INA Schaffler a construit o fabrică modernă de rulmenţi şi a angajat 3000 de persoane.» Dar, în 1989, la Uzina Rulmentul munceau 9000 de salariaţi, care erau proprietari, având “părţi sociale” în uzina respectivă. De ce a trebuit decimată Uzuna? Posibil răspuns, tipic românesc: să disponibilizăm 9000 de salariaţi ca sa angajam 3000. Însă, singurul răspuns plauzibil este următorul: pentru a nu face concurentă “altora”.
Lipsa de profesionalism, completată de lipsa de patriotism a celor care s-au aflat la cârma destinelor ţării, ne-au adus în crâncena situaţie economică de azi, situaţie care face ca, potrivit premierului Emil Boc, “România să treacă în aceşti ani prin cea mai grea perioadă de după al Doilea Război Mondial.” Păi, după al doilea război, bătrânii povesteau că au trecut printr-o foamete înfiorătoare. Oare, ne paşte foametea? Cred că Ceauşescu se poate considera răzbunat!
Indiferent de ce ar spune apologeţii capitalismului, cert este că în 1989, România avea o gândire strategică, prin care industria fusese implementată în toate zonele ţării, în funcţie de sporul demografic al populaţiei şi de interesele economice. „Revoluţia” din 1989 a adus o degringoladă econmică fără precedent, considerată drept o adaptare la economia de piaţă, menită să aducă ţara în faza societăţi post-industriale. Din păcate, lipsa oricărei strategii pe termen mediu şi lung, precum şi eliminarea fazei societăţii industriale – care urma ca o înlănţuire firească a evoluţiei – a condus la situaţia economică precară de astăzi, în care industria românească s-a transformat într-un apendice ale celei europene. Carenţele grave de management manifestate la cel mai înalt nivel, a stimulat jaful sistematic şi ştiinţific organizat, încurajat şi motivat de cel dintâi premier democrat al României – Petre Roman – care, în ianuarie 1990, lansează conceptul de retehnologizare. Făcând referire la obiectivele industriale din perioada comunistă, el le cataloghează drept „fiare noi cu valoare de fiare vechi”, afirmaţie ce s-a transformat în sintagma care etichetează industria drept un „morman de fiare vechi”. În acest fel, s-a deschis calea privatizărilor păguboase, prezentate opiniei publice drept inegalabile succese pe calea integrării în structurile euro-atlantice. Sintagma potrivit căreia „Statul este cel mai prost manager” a fost inoculată în conştiinţa opiniei publice spre a justifica „ingineriile financiare” ale unui capitalism sălbatic ce începuse a polariza populaţia în două categorii sociale: bogaţi şi săraci. Ea nu reflectă o realitate generală, ci face trimitere doar la statul român. Elocvente sunt exemplele statelor Grec, Austriac şi Francez, beneficiare a unor mari „privatizări de succes” din România.
Cine a câştigat şi cine a pierdut din aceste „privatizări”? Cu certitudine, marele perdant este poporul român! Suntem din nou în situaţia „formelor fără fond”, potrivit căreia poporului român pare incapabil de a-şi „croi veşminte pe măsura calităţilor şi aspiraţiilor sale.”
Ce mai? Suntem ghinionişti!
Carul cu proşti, acum, s-a răsturnat – / Tocmai la noi – şi nu pot înţelege
Cum de aşa rapid s-au răsfirat / De nu mai poţi deloc a îi culege.
