Lumea celor mici constituie fara îndoiala unul din cele mai interesante campuri de studii pentru cei care iubesc si stiu sa inteleagă copiii. Cea mai mare cunoscatoare a sufletului copilului, pana in ziua de azi, aceea care timp de 30 de ani si-a închinat munca numai descoperirii psihologiei atat de complexe a celor mici este Maria Montessori, doctor in medicina, specialista in psihiatrie, de la Roma.
„Rezultatul studiilor Mariei Montessori a fost o adevărată <
Pe baza acestor descoperiri, Maria Montessori dărâmă un vechiu şi perimat sistem de educaţie, înlocuindu-l cu o metodă adecvată sufletului descoperit de ea.
Metoda Montessori s-a răspândit în toată lumea. Şi iată că după pilda altor ţări, s-a organizat şi la noi prima şcoală Montessori.
Nu ştiam în ce constă sistemul Montessori şi diferenţa sa de tradiţionalul sistem de creştere a copilului. Cu multă curiozitate m-am dus să vizitez <<şcoala>> din strada Lisabona. Care nu-mi fu însă mirarea când, păşind pragul <<şcolii Montessori>>, nu fui deloc întâmpinat de atmosfera, şi de murmurul specific tuturor şcolilor din lume. Când am deschis uşa clasei n-am dat peste spectacolul copilaşilor, înşiraţi ca mărgelele, în bănci şi n-am fost primit cu o urare glăsuită în cor, ca la operă, condusă de bagheta profesorului. Venirea mea i-a lăsat indiferenţi: copiii se jucau în jurul unor măsuţe albe, construite după dimensiunile lor, cufundaţi în ocupaţiunile lor.
< <
Şi încep să asist la adevărate mici minuni, executate de copilaşi între trei şi şase ani, conduşi în primii paşi ai vieţii lor după sistemul Montessori. Un material didactic cu totul nou, un adevărat laborator sub aspectul cel mai veritabil de jucării, este singurul educator, este şcoala Montessori. Copiii nu m-au observat când am păşit în clasa lor, căci < Descoperă singuri cu două-trei-cinci cutioare diferit colorate, că există o diferenţă a sunetelor, că un cub mare nu mai poate încorona piramida construită cu cuburi din dimensiuni descrescânde, sau că un spaţiu minim nu poate cuprinde decât un obiect de aceleaşi proporţii. Descoperă singuri culorile, descoperă singuri cifrele şi literele. Nuanţele de aspru şi neted descoperite pe cartoane diferite, îi duc încet-încet la descoperirea literelor. Litera e trasată în caracter aspru pe un carton neted. Ca un orb, copilul îşi plimbă mâna pe linia aspră. Învaţă ce literă corespunde unei anumite mişcări: într-o bună zi îl distrează şi imită aceeaşi mişcare pe tabla neagră. Spectacolul clasei e spectacolul unei odăi de joc. Copiii trec, netulburaţi, de la un joc la altul. Totuşi îi observ manifestând şi multă constanţă. Unul nu părăseşte creioanele colorate, altul literele, altul cuburile. Într-un unghi al odăii observ un copilaş îngenunchiat, în faţa unei măsuţe împodobită ca un altar. < < <<Şi eu, şi eu vreau să mă închin la Doamne-Doamne, răsună un alt glăscior>>. Pedagoga, care intervine numai atunci când i se reclamă ajutorul, îl roagă pe primul copil, cu blândeţe, să cedeze locul tovarăşului său. < Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Nu vor fi aceştia nişte fii iubitori? Şi sufletele lor, spiritul lor se construieşte singur în şcoala Montessori. Pedagogul adult intervine cât mai puţin. Le pătrunde însă spiritul şi-i îndrumează, fără ordine, fără a le impune voinţa sa, ca un înger care planează nevăzut la dreapta lor”. [„Ilustraţiunea Română”, Anul VII, nr.8, Bucureşti, 13 februarie 1935]. 
