„Iubiţi credincioşi,
În faţa răului, a suferinţei, a nedreptăţii şi a morţii, care lovesc pe cei nevinovaţi, adeseori credinţa noastră este pusă la încercare şi ne întrebăm: unde este Dumnezeul iubirii, al binelui şi al milostivirii? Cu toate acestea, în astfel de situaţii, experienţa apostolului Toma ne invită să descoperim adevăratul chip al Dumnezeului nostru, un Dumnezeu care a ales să mântuiască lumea prin suferinţă. Credinţa lui Toma, pusă la încercare de patima şi moartea lui Isus, renaşte mai puternică prin contactul cu rănile lui Hristos. Acele răni pe care Hristos nu le-a ascuns, ci le-a arătat şi continuă să le arate prin necazurile, suferinţele şi rănile cu care se confruntă oamenii din lumea de astăzi. „Căci prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (cf. 1Pt 2,24), scria Sfântul Petru primilor creştini, arătând cum acele răni, care pentru Toma fuseseră un obstacol în calea credinţei, au devenit, prin întâlnirea cu Cel Înviat, dovezi ale victoriei iubirii asupra morţii. Acest Dumnezeu, care ne-a iubit atât de mult, până la a lua asupra Sa rănile noastre şi suferinţele noastre, este cu adevărat vrednic de credinţa noastră (cf. Papa Benedict al XVI-lea).
Prin Învierea Sa din morţi, Domnul nu a înlăturat răul suferinţei şi al morţii din lume, dar le-a învins puterea din rădăcină, prin harul Său. Violenţei răului i-a opus atotputernicia iubirii Sale, lăsându-ne nouă, cei porniţi la drum pe urmele Sale, moştenirea unei iubiri care nu se mai teme de moarte: „Căci Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (cf. Io 3,16).
Să-I mulţumim cu bucurie Dumnezeului iubirii care a nimicit rădăcinile răului, prin suferinţa şi moartea Sa răscumpărătoare, făcând ca de acum înainte suferinţa să rămână ca izvor de viaţă.” (fragment din Scrisoarea Pastorală semnată de Episcopul unit de Cluj-Gherla, PSS Florentin Crihălmeanu, la Sărbătorea Învierii Domnului, 2018)
