Evanghelia după Matei: capitolele 13 şi 14Capitolul 13
– Pilda semănştorului –
1. Era în acea zi, în care, / Iisus ieşise, lângă mare.
2. Multe noroade au venit, / Aşa încât a trebuit
Ca să se urce şi să şeadã / Într-o corabie, să-l vadã
Gloata, cari ţărmul a-mpânzit. / 3. Iisus, în pilde, le-a vorbit:
“Odată, un semănător, / Să-şi semene al său ogor,
4. Ieşit-a şi, de semănat, / Cu mare zor, s-a apucat.
Sămânţă aruncând grăbit, / Câteva boabe-au nimerit
Pe drum. Păsări, le-au observat / Şi au venit de le-au mâncat.
5. Unele boabe au căzut / Pe-un loc stâncos. Nu au avut
Pâmânt destul. Au încolţit / Îndată, căci nu au găsit
Pământ adânc; dar s-au uscat, / 6. Când soarele s-a arătat –
Fiind căzute între stânci, / N-au avut rădăcini adânci.
7. Alte seminţe au căzut / În spini. Aceştia au crescut,
Şi grâul care s-a-nălţat, / Acolo, fost-a înecat.
8. Multe seminţe-au nimerit / În pământ bun şi au rodit:
Grăuntele, acolo pus, / Alte o sută a adus;
Un altul a adus şaizeci, / Iar altul a adus treizeci.
9. Cei, cu urechi de auzit, / Să înţelegă ce-am vorbit!”
10. De El, când s-au apropiat, / Discipolii l-au întrebat:
“De ce, în pilde, le-ai vorbit?” / 11. “Doar vouă vi s-a-ngãduit,
Aceste taine, să le ştiţi, / Ale Împărăţiei. Fiţi
12. Atenţi acum: celui ce are, / I se va da; iar celui care
E-n lipsă, o sã i se ia / Chiar şi puţinul ce-l avea.
13. Numai în pilde le-am vorbit, / Pentru că nu M-au auzit,
Deşi aud. Măcar că văd, / Sărmanii, însă, tot nu văd.
Degeaba-ncerc să le dezleg / Mintea, că tot nu înţeleg.
14. Astfel, în ceea ce-i priveşe, / Ce-a zis Isaia, se-mplineşte:
“Voi înşi-vă veţi auzi, / Cu ochii voştri veţi privi,
Dar, de-nţeles, n-o sã puteţi, / Deşi priviţi, n-o să vedeţi.
15. Căci inima, şi-a împietrit / Acest popor. Au asurzit,
Ochi-au închis, ca nu cumva, / Văzând şi auzind ceva,
Să înţeleagă şi-napoi, / La Dumnezeu, să vină-apoi
Pentru a fi tămăduiţi.” / 16. De-aceea zic: sunt fericiţi,
Ai voştri ochi, că au zărit / Şi-urechea că a auzit
17. Aceste lucruri! Căci, să ştiţi: / Proroci, oameni neprihăniţi,
Au vrut să vadă ce vedeţi, / Dar n-au văzut; ce voi puteţi
Să auziţi – şi-aţi auzit – / Şi ei, să-asculte, au voit.
18. Acum, atenţie doresc, / Căci pilda am s-o tălmăcesc:
19. Cuvântul cari o să vorbească / De-mpărăţia cea Cerească,
Dacă de-un om e auzit, / Ne-nţelegându-L, negreşit,
De dioavol, îi va fi luat, / Iar omul e asemănat
Cu boabele de lângă drum. / 20. Iată ce-nseamnă dar, acum,
Acea sămânţă dintre stânci, / Cu rădăcini puţin adânci.
Ea-i omul care-a auzit / Cuvântul. Vesel, L-a primit,
21. Dar mult, în el, nu o să-L ţină, / Pentru că n-are rădăcină.
Când vor veni asupra lui, / Din pricina Cuvântului,
Necazuri şi-l vor îngloda, / În grabă Îl va lepăda.
22. Bobul din spini e potrivit / Cu omul care-a auzit
Cuvântul, însă n-a luat / Seama, lăsându-L înecat
În visele averii lui / Şi-a-ngrijorării veacului.
23. Sămânţa ce a nimerit / În bun pământ şi a rodit –
Încât o boabă, cum am spus, / Alte o sută a adus,
Iar alta, altele şaizeci / Şi cealaltă încă treizeci –
Cu-acel om s-a asemănat, / Care, atent, a ascultat
Cuvântul şi L-a priceput, / Că-nţelepciune a avut.”
– Pilda neghinei –
24. După ce-a tălmăcit, Iisus, / Încă o pildă, le-a mai spus:
“Împărăţia cerului, / Asemenea e omului,
Care-n ogorul său, a pus / Sămânţă bunã. El s-a dus,
Când a sfârşit de semănat – / Trudit fiind – şi s-a culcat.
25. Atunci, duşmanul a venit, / În ţarină a năvălit,
Neghină-n grâu a semănat, / Şi-apoi, tiptil, s-a-ndepărtat.
26. Astfel, neghina s-a ivit, / În grâul care-a încolţit.
27. Robi-au văzut-o şi s-au dus, / Stăpânului lor, de i-au spus:
“Doamne, tu, în a ta grădină, / N-ai pus grâu bun? Atunci, neghină,
De unde oare-a apărut?” / 28. “Lucrul acesta, l-a făcut
Vrăjmaşul meu.” “Vrei să mergem, / Acuma, şi să o smulgem?”
29.“Nu!”, spuse el. “Sã nu mergeţi, / Ca nu cumva să îmi smulgeţi
Şi grâul, odată cu ea. / 30. Vor creşte dar, alăturea,
Până la seceriş. Atunci, / La lucrători, le dau porunci:
“Întâi, neghină s-adunaţi. / În snopi, doresc, să o legaţi,
Pentru că-n foc o aruncăm; / Iar grâul o să-l adunãm –
Un bob, nu vom pierde, măcar – / Şi-l punem în al meu grânar.”
– Pilda grăuntelui de muştar şi a aluatului –
31. Iisus vorbea, mereu, ‘nainte, / Şi-a spus odată: “Ţineţi minte:
Împărăţia cerului / E-asemenea grăuntelui
Cel de muştar, ce-a fost luat / De-un om, şi-n urmă, semănat.
32. Muştarul este cel mai mic / Grăunte; dar va fi voinic,
Căci, după ce s-a înălţat, / Într-un copac s-a transformat
Şi domină acea grădină / De zarzavaturi. Au să vină,
Stol, păsările cerului, / Să-şi facă cuib, în frunza lui.”
33. Când astă pildă a sfârşit, / O alta le-a istorisit:
“Împărăţia cerului / E-asemeni aluatului,
Ce de-o femeie-a fost luat / Şi în făină-a fost lăsat –
În trei măsuri – de a dospit / Tot ce fusese plămădit.”
34. În pilde, le-a vorbit Iisus, / Pentru-a-mplini ce a fost spus
35.Printr-un proroc ce-a zis:“Vorbesc / În pilde şi descoperesc
Lucruri ascunse, din trecut, / De pe când lumea s-a fãcut.”
– Tâlcuirea pildei neghinei –
36. Drumul a dat, norodului, / Şi-apoi, cu ucenicii Lui,
Iisus, în casă, a intrat, / Iar ei, acolo, L-au rugat:
“Am vrea, pilda cu-acea neghină, / Cari fost-a pusă în grădină,
S-o tălmăceşti.” El, imediat, / 37. Le spuse: “Cel ce-a semănat,
Grâul, e Fiul omului, / 38. Iar lumea, e ţarina Lui.
Sămânţa bună, sunt copii / Ai cerului Împărăţii.
Neghina e, la rândul său, / Întruchiparea celui rău.
39. Satana-i cel ce-a semănat / Neghina. Acel secerat,
Sfârşitul e; iar lucrători / Sunt îngerii secerători.
40. Deci, cum neghina se va smulge / Şi-apoi în foc ea va ajunge,
La fel are să fie şi / Când acest veac se va sfârşi.
41. Atuncea, Fiul omului / Trimite-va îngerii Lui,
Să smulgă, din Împărăţie, / Orice lucrare ce-o să fie
O pricină de a greşi / Şi pe cei cari vor săvârşi
Fărădelegi; vor fi luaţi / 42. Şi-n flăcări, fi-vor aruncaţi.
E plânsul, în acel cuptor, / Şi cu scrâşnirea dinţilor.
43. Cei drepţi, atunci, la Tatăl lor, / Ca soarele, străluci-vor.
De-aveţi urechi de auzit, / Să înţelegeţi ce-am vorbit!”
– Pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului –
44. “A cerului Împărăţie / Asemănată o să fie,
Cu un ogor, unde, odată, / Fu o comoară îngropată.
Acela care o găseşte, / Să-şi vândă totul, se zoreşte,
Sperând astfel, să reuşească, / Acel ogor, să-l dobândească.
45. A cerului Împărăţie / Asemuită-o să mai fie,
Cu negustoru-acela care / Cată, mereu, mărgăritare.
46. Unul de preţ, de-o să găsească, / Va vinde tot, să-l dobândească.”
– Pilda năvodului –
47. “Împărăţia cerului / E-asemenea năvodului
Ce-a fost, în mare, aruncat. / Mulţi peşti, în el, a adunat.
48. Când este plin, la mal e scos. / Pescari-atunci, se-aşeazã jos
Şi pun, ce-i bun, în vase, iară / Ce-i rău, vor arunca afară.
49. Când acest veac se va sfârşi, / Atunci, îngerii vor ieşi
Şi-i vor alege pe cei răi, / Dintre cei buni. Apoi, o să-i
50. Arunce în cuptoru-aprins – / În focul cel veşnic nestins –
Unde-i plânsul stăpânitor / Şi cu scrâşnirea dinţilor.
51. Aţi înţeles tot ce v-am spus?” – / Pe-ai Săi, i-a întrebat Iisus.
“Da Doamne!”, I-au răspuns. Apoi, / 52. Iisus continuă: “Eu voi
Asemăna pe acel care / A-nvăţat totul cu răbdare –
Ce trebuie ca să se ştie / Despre acea Împărăţie
A cerului – cu-n gospodar / Care va scoate, aşadar,
Din visterie, lucruri noi / Şi, de-o potrivă, vechi, apoi.”
– Iisus la Nazaret. Necredinţa locuitorilor –
53. Când a sfârşit de pilduit, / Acel ţinut, l-a părăsit
54. Şi-acasã, S-a înapoiat. / În sinagogi, El a intrat,
Să-mpartă-nvăţătura Lui, / Cu dragoste, norodului.
Acei care Îl ascultau, / Nedumeriţi, se întrebau:
“De unde-i astă-nţelepciune, / În toate câte ni le spune?
Şi-apoi, minunile aceste… / În ce fel, El le săvârşeşte?
55. Nu Iosif este tatăl Lui? / Nu-i El fiul tâmplarului?
Maria, nu-I e mama?… da… / Iacov, Iosif, Simion, Iuda,
Oare nu-s fraţii Lui? Şi-apoi / 56. Surorile-I nu-s printre noi?
Totuşi … atunci de unde are / El, toate-aceste lucruri, oare?”
57. Gândind dar, după a lor fire, / O pricină de poticnire,
În El, găseau. Când le-a vorbit, / “Nu este mai dispreţuit” –
Iisus le spuse – “un proroc, / Ca-n ţara Lui, ca-n al Său loc.”
58. Apoi, minuni, n-a mai făcut, / Căci necredinţa, le-a văzut.
Capitolul 14
– Moartea lui Ioan Botezătorul –
1. Irod era, în vremea ceea, / Cârmuitor, peste Iudeia.
Despre Iisus, a auzit, / Căci multe i s-au povestit.
2. “Este Ioan Botezătorul” – / A zis el, către slujitorul
Său, într-o zi – “a înviat! / Aşa poate fi explicat
Felul în care-a săvârşit / Toate câte mi-ai povestit.”
3. Irod e cel ce l-a închis, / Pentru că el – Ioan – a zis:
4. “Nu poţi să iei femeia asta, / Fiindcă ea este nevasta
Lui Filip – frate-tău!” Astfel, / Despre Irodiada, el
Vorbise, şi ştia oricine – / Chiar şi Irod – că nu e bine
Să-i fie soaţă, când soţ are. / 5. Irod, de-aceea, să-l omoare,
Ar fi dorit, dar se temea / De-ntreg norodul ce credea
Cum că Ioan e proroc mare. / 6. Când, ziua de aniversare,
Irod, cu fast, şi-a celebrat, / Încântătoare, a dansat –
Spre admiraţia pleadei / De oaspeţi – a Irodiadei
Fată. Irod, cu jurământ, / 7. Făgădui că, pe pământ,
O să îi dea orice-i va cere. / 8. Atunci, la a maică-si vrere,
Îi spuse lui Irod: “Să-mi dai, / Al lui Ioan cap. Să îl tai,
Şi-ntr-o tipsie-l vreau adus!” / 9. S-a întristat Irod. De spus,
N-a spus nimic, căci a jurat; / 10. Ci doar poruncă el a dat,
Când îşi chemase slujitorul: / “Vreau, lui Ioan Botezătorul,
Capul să-i tai! Să-mi fie-adus!” / 11. I-au tăiat capul şi l-au pus
Pe-o farfurie, când l-au dat / Fetei. Aceasta l-a luat,
Şi mamei i l-a dăruit. / 12. Discipolii lui au venit –
Ai lui Ioan – şi i-au luat / Trupul şi-apoi, l-au îngropat.
– Înmulţirea pâinilor –
13. Când a aflat că a murit / Ioan, Iisus, trist, S-a suit
Într-o corabie, pornind / Către pustiu, singur fiind.
Noroadele au auzit / Că a plecat şi au ieşit
De prin cetăţi şi, pe uscat, / În mare grabă, L-au urmat.
14. Când din corabie-a ieşit / Şi spre mulţime a privit,
Iisus a fost înduioşat, / Iar pe bolnavi, i-a vindecat.
15. Se înserase. La Iisus, / Discipolii au mers şi-au spus:
“Pustiu, locul acesta este; / S-a înserat şi trebuieşte
Să laşi norodul să se ducă / Şi, de mâncare, să-şi aducă.”
16. “De-aceasta, nu vă-ngrijoraţi! / Voi, de mâncare, să le daţi!”
17. Ei ziseră: “Oare, glumeşti? / Avem cinci pâini doar, şi doi peşti!”
18. “Aduceţi totu-aici!” – le-a spus, / Discipolilor Săi, Iisus.
19. Noroadelor, le-a poruncit / Ca jos să stea. Când a primit
Pâinea şi peştii, le-a luat, / Apoi le-a binecuvântat,
Dându-le ucenicilor / Să le împartă la popor.
20. Toţi cei prezenţi s-au săturat, / Iar după masă-au ridicat
Douăsprezece coşuri pline / Cu rămăşiţele de pâine.
21. Au fost, atuncea, săturaţi, / Un număr de cinci mii bărbaţi,
Fără a trece-n rândul lor / Şi numărul femeilor
Cu-ai lor copii, care erau / Acolo şi Îl ascultau.
– Umblarea pe mare –
22. Pe ucenicii Săi, Iisus, / În acea seară chiar, i-a pus
Să ia corabia şi-apoi, / Să se întoarcă înapoi,
În locul de unde-au plecat, / 23. Iar El, norodul, l-a lăsat
Să meargă unde a dorit. / Ca să se roage, S-a suit
Pe munte. Noaptea s-a lăsat, / Iar El, singur, acolo-a stat.
24. În acest timp, corabia, / Furtunii care se-nteţea,
A trebuit să-i facă faţă. / 25. Deodată, înspre dimineaţă,
Cei din corabie-au zărit, / În negură – nedefinit –
Ceva, ca şi o arătare, / Care venea, la ei, pe mare.
26. Era Iisus. Când L-au văzut, / S-au îngrozit căci au crezut
Că o nălucă le-a adus / Furtuna. Însă, El le-a spus:
27. “Nu vă speriaţi! Ci îndrăzniţi, / Căci Eu sunt!” Ei priveau uimiţi,
28. Când Petru-a zis: “Dacă Tu eşti, / Doamne, atunci, să porunceşti,
Pe apă, ca să vin, la Tine!” / 29. Iisus rãspunse-ndată: “Bine.
Hai, vin-o!” Petru, hotărât, / Din barca lor, a coborât
Şi-apoi, pe mare, a umblat, / Asemeni ca şi pe uscat.
30. Simţind, însă, vântul cel tare, / S-a-nspăimântat şi-atunci, în mare,
Prinse uşor să se scufunde. / Uimit, privi spre locul unde
Era Iisus, şi-nspăimântat, / “Mã scapă, Doamne!” – a strigat,
Fiind în gura morţii prins. / 31. Iisus, îndată, a întins
Mâna, din valuri l-a săltat, / Şi-n urmă, El a cuvântat:
“Slab credincios, te-ai dovedit. / Spune-Mi, de ce te-ai îndoit?”
32. Când, în corabie, intrară, / Vânturi şi valuri încetară.
33. Toţi cei prezenţi au alergat / La Domnul, I s-au închinat
Şi-au zis, privind la faŢa Lui: / “Tu eşti chiar Fiul Domnului!”
34. Trecură marea. S-au oprit / Într-un ţinut ce-a fost numit
Locul Ghenezaretului. / 35. Cei de prin partea locului –
Care-L ştiură pe Iisus – / Au răspândit vestea şi-au spus
Şi împrejur – deci tuturor – / Să vină, cu bolnavii lor.
36. Mulţi, dintre cei care erau / Bolnavi, atât doar Îl rugau,
Să-i lase, haina, să-I atingă / Şi astfel, boala să-şi învingă.
Cei care s-au apropiat, / De haina Lui, s-au vindecat.
