De Cornel Jurju, istoric, Clubul Monarhiștilor Clujeni
Domnul Iohannis spune despre sine că are de gând să fie un preşedinte “liber”. Înţelegem, că nu are în vedere libertatea absolută. Are în minte, de bună seamă, atâta spaţiu de acţiune pe cât îi permit “împrejmuirile” constituţionale. Au şi constituţiile rostul lor… Cum necum, ne pot feri, dacă mai sunt şi respectate, de “şefi de stat” care ar putea confunda România cu ograda din spatele vilei rezidenţiale.
Altfel, dincolo de limitările legale, domnul Iohannis chiar are la îndemână condiţii pentru a fi un preşedinte “liber”. Domnia sa nu-şi datorează incredibilul success electoral vreunei maşinării de partid. ACL-ul, spre deosebire de PSD, n-a avut nici resursele, dar, se pare, nici voinţa, să alerge cu lasoul, prin satele şi oraşele patriei, după alegători disponibili, de voie de nevoie, să pună ştamplila pe candidatul Iohannis. Deşi n-a dus lipsă de publicitate, am putea spune chiar dimpotrivă, fostul primar al Sibiului nu-şi datorează victoria, din 16 noiembrie, nici măcar generoşilor dar greu desluşiţilor sponsori de campanie. În sfârşit, preşedintele următorului cincinal n-a câştigat alegerile datorită vreunui geniu în materie de strategie electorală, cu atât mai puţin pentru că ar fi benefiat de graţiile guvernului, prefecţilor, purtătorilor de cădelniţă sau mass-mediei. Domnul Iohannis este preşedintele unei stări de spirit. Mai bine zis, a unei stări de revoltă, stârnită de nicăieri, împotriva politicianului de tip mefisto, consacrat în ultimul sfert de secol, împotriva nesuferitei fudulii pesedisto-pontiste, împotriva lui Gâdea, Ciuvică, Badea sau Ciutacu, împotriva găleţilor, brichetelor, pixurilor, autocarelor ş.a.m.d. Klaus Iohannis a fost ales preşedinte de peste şase milioane de români care s-au năpustit cu disperare asupra secţiilor de vot din ţară şi străinătate, spulberând realmente PSD-ul, iar pe liderii acestuia, în frunte cu V.V. Ponta, băgându-i în depresie.
Şi cu toate astea nu-i uşor de crezut că domnul Iohannis, între marginile restricţiilor constituţionale, va fi un preşedinte liber. Ca să fie în mod real, ar trebui să vină în faţa “cetăţii” cu unele lămuriri, pe ici pe colo esenţiale. De pildă, noul preşedinte ar trebui să spună, cu vorbe puţine şi clare, cum se va raporta la zona serviciilor secrete. Vorbim despre nişte instituţii care, după câte se pare, deţin poziţii de putere semnificative şi care, mai grav, se află în afara “cenzurii” publice sau instituţionale. De altfel, în această speţă, România este pe punctul de a revoluţiona sistemul constituţional modern, mai ales în secţiunea privitoare la echilibrul puterilor. Pe lângă puterile legislativă, juridică şi executivă, care ar trebui să se supravegheze/controleze reciproc, România “transpiră” din greu şi cheltuieşte enorm, pentru a inventa o a patra putere în stat, alias “big-brother”. Un fel de super putere, situată nu în stat, ci deasupra lui, şi care, se zice, este în stare să le pună botniţă tuturor celorlalte. Iată de ce, cred că-i important să aflăm dacă preşedintele ales va fi parte a acestei superputeri obscure, sau va alege să rămână preşedintele idealurilor româneşti înghesuite în “urnă”. Până una alta, semnalele din campanie, nu-s de cel mai bun augur. Domnul Iohannis, cam cu vorbele principalului contracandidat, greu de spus care a “plagiat”, s-a dovedit exagerat de curtenitor cu acest “big-brother” de România. De asemenea, ar fi important să se vorbească transparent despre finanţarea campaniei electorale a candidatului ACL. Adept al cifrelor exacte şi mai ales al “lucrului bine făcut”, domnul Iohannis ar trebui să deschidă “seiful” şi să pună “pe tarabă” bugetul de campanie împreună cu lista principalilor contributori.
În lipsa unor astfel de clarificări, clamata libertate prezidenţială s-ar putea dovedi, din nou, o tristă iluzie. Preşedintele unei splendide stări de spirit, riscând să ajungă preşedintele aceloraşi cinice “socoteli” de partid, al poftelor de căpătuială ale “donatorilor” de campanie sau al bolnăviciosului instinct de putere al unui “big-brother” care se va distra de minune cu “inocenţele” civico-democratice ale românilor. Totuşi, suntem la un alt început de drum. Aşa că mai păstrăm un strop de speranţă. Poate că în epoca Iohannis lucrurile se vor desfăşura, cu adevărat, după un alt scenariu decât acela de care ni s-a acrit până acum.