De Adrian Ivan, profesor, Universitatea Babeș-Bolyai
Problema securităţii şi implicit a mecanismelor prin care siguranţa indivizilor, a comunităţilor şi a statelor este furnizată, a devenit în ultimii ani o chestiune de primă necesitate şi importanţă, în contextul diversificării ameninţărilor şi pericolelor din mediul internaţional de securitate, aflat într-o continuă evoluţie, pe fondul globalizării.Mediul internaţional de securitate actual diferă mult faţă de cel de acum două decenii sau mai ales faţă de cel de acum patru decenii. Schimbările fundamentale s-au datorat sfârşitului Războiului Rece, care a condus la prăbuşirea sistemului de echilibru bipolar. În acest context arhitectura de securitate globală s-a modificat: o singură mare putere a rămas prezentă în sistemul internaţional – Statele Unite ale Americii, alte puteri regionale şi-au făcut ulterior simţită prezenţa, iar noi actori non-statali au început să conteze în domeniul securităţii (spre exemplu organizaţiile internaţionale, corporațiile transnaționale ș.a.). Fenomenul globalizării a adus cu sine nu numai oportunităţi, dar şi provocări. A facilitat apariţia unor ameninţări interconectate, vulnerabilităţi, riscuri şi pericole transnaţionale la adresa statelor şi indivizilor – denumite „asimetrice” sau „neconvenţionale”; enumerăm terorismul internaţional, exacerbarea fundamentalismului religios, criminalitatea organizată transfrontalieră, conflictele regionale şi cele din interiorul statelor, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eşuate, traficul ilegal de persoane şi stupefiante, migraţia ilegală şi chestiunea refugiaţilor, degradarea mediului, sărăcia, corupţia generalizată, genocidele etc. Observăm că în primele decenii după 1990, accentul s-a mutat din sectorul militar (hard security) spre cele non-militare (soft security), iar securitatea indivizilor a devenit o prioritate cheie. Prin urmare, gestionarea mediului internaţional de securitate a devenit o sarcină extrem de dificilă, o provocare pentru actorii – decidenţi. Problema securităţii internaţionale actuale este cu atât mai complicată cu cât anexarea Crimeii de către Rusia tinde să tensioneze relaţiile între Occidentali şi lumea euroasiatică. Întoarcerea la unele aspecte „hard” ale securităţii pare să fie din ce în ce mai mult o opţiune pentru unele state NATO sau Rusia.
Toate aceste evoluţii au reclamat şi reclamă nevoia unor noi abordări asupra securităţii, a formării unor specialişti care să privească şi să înţeleagă dintr-o perspectivă mai amplă problemele de securitate, capabili să ajute la contracararea şi pe cât posibil stoparea acestora. Astfel, instituţionalizarea Studiilor de Securitate în cât mai multe centre universitare şi extinderea lor spre noi niveluri de analiză a însemnat opţiunea cea mai raţională şi firească.
Ca obiect al cercetării academice, Studiile de Securitate reprezintă o invenţie recentă a mediului universitar anglo-saxon, dezvoltându-se cu precădere după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, ca un subdomeniu al Relaţiilor Internaţionale. Dacă până atunci, şi chiar o bună perioadă din anii ce au urmat, chestiuni precum apărarea naţională, conflictele, războiul, pacea etc., se aflau în vizorul analiştilor, cu timpul, studierea unor probleme cum ar fi importanţa guvernanţa securităţii cu problemele sale privind coeziunea socială, dar şi relaţia dintre ameninţările şi vulnerabilităţile militare şi cele non-militare, siguranţa indivizilor, crizele economice, problemele de mediu sau criminalitatea organizată au intrat, pe bună dreptate, pe agenda securităţii. Aşadar, remarcăm o turnură în câmpul de analiză al Studiilor de Securitate, acesta depăşind abordarea clasică stato-centristă, focalizată în genere, doar pe aspectele militare – ne referim aici practic la studiile strategice – şi exinzându-se spre alte sfere, domenii. Putem vorbi astfel despre o evoluţie a viziunii şi înţelegerii securităţii, de o dezvoltare sectorială a acesteia spre aspectele economice, politice, societale şi de mediu. Meritul pentru această nouă abordare îi revine profesorului britanic Barry Buzan, care prin cartea sa „People, States and Fear”, publicată în anul 1983 şi prin ideile propuse a reuşit să producă o schimbare a curentului principal în studiile de securitate.
Astăzi avem pe agenda Studiilor de Securitate noi teorii, curente şi abordări dintre cele mai diverse; Amintim aici Constructivismul (cu ale sale norme, identităţi şi discurs), Postcolonialismul, Securitatea Umană (Human Security), Studiile critice asupra securităţii, Feminismul, Şcoala de la Copenhaga, Poststructuralismul, Instituţionalismul etc. fiecare cu propria perspectivă asupra securităţii.
De asemenea, nivelurile de analiză s-au extins de la palierul naţional spre cel local, regional, global şi transnaţional, obiectele de referinţă pentru securitate fiind alături de stat (care rămâne totuşi principalul actor) indivizii, grupurile etnice, naţiunea, mediul ş.a. Prin urmare se pune întrebarea care sunt în prezent direcţiile de cercetare în cadrul Studiilor de Securitate?
Ce investighează Studiile de Securitate astăzi? Răspunsul este unul complex, pe lângă noile abordări teortice enunţate mai sus şi cu ajutorul cărora se iniţiază analiza, se încearcă studierea principalelor provocări (vulnerabilităţi, riscuri, pericole şi ameninţări) la adresa securităţii, care au un impact negativ asupra vieţii societale la nivel global. Identificarea acestora, corecta lor descriere şi înţelegere, şi în special modalităţile care conduc la contracararea şi stoparea lor reprezintă obiectivul principal. Să nu uităm menirea didactică pe care aceste studii o au nu doar asupra celor care le absolvă, dar şi asupra decidenţilor politici, persoanelor cu răspundere şi a întregii societăţi, prin cultura de securitate care ar trebui să se formeze pretutindeni.
Aşadar, una dintre cele mai des analizate provocări la adresa securităţii o reprezintă fenomenul terorismului. Terorismul ca formă specială a violenţei, are multiple cauze, însă impactul acestuia asupra statelor şi colectivităţilor umane este imens; nu credem că greşim afirmând că terorismul reprezintă cea mai importantă ameninţare a începutului de secol al XXI-lea, deşi ca număr de victime nu este situat pe primul loc; evident că discursul liderilor politici, al mass-mediei şi nu numai a transformat terorismul în cel mai de temut duşman al societăţilor democratice şi al comunităţii internaţionale.
Armele de distrugere în masă şi provocarea proliferării acestora constituie o altă temă majoră de discuţie pe agenda securităţii. Să nu uităm că ele au fost una dintre motivaţiile principale pentru intervenţia militară din Irak în anul 2003. Aceste arme sunt diferite prin natura fabricării lor, a letalităţii, folosirii în luptă, şi a riscurilor de proliferare pe care le prezintă; specialiştii amintesc o simplă clasificare a lor în arme chimice, bacteriologice şi nucleare.
Fluctuaţia preţului petrolului, a gazelor, dar şi temerile de instabilitate din Orientul Mijlociu şi din alte regiuni producătoare, anxietatea despre o nouă criză a hidrocarburilor şi problema aprovizionării, a traseelor magistralelor a mutat problema securităţii energetice în partea de sus a agendei politice internaţionale. Putem afirma că petrolul şi gazele naturale au evoluat de la a fi cele mai tranzacţionate produse la nivel global într-un puternic instrument de negociere în relaţiile politice şi economice dintre state.
Migraţia (mai cu seamă cea ilegală), ca fenomen socio – economic a apărut ca o problemă de securitate într-un context marcat atât de dislocarea geopolitică asociată cu sfârşitul Războiului Rece, dar şi de însemnatele transformări sociale şi politice asociate globalizării. Ca atare, dezbaterile actuale privind migraţia şi securitatea reflectă schimbări atât în natura migraţiei, cât şi în natura în care gândim migraţia.
Eşecul statului (state failure) este, de asemenea, privit ca o ameninţare la adresa securităţii, în ansamblul ei; definit drept incapacitatea unui stat de a furniza securitate şi bunuri publice cetăţenilor săi, de a colecta impozite şi de a formula, implementa şi pune în aplicare politici şi legi, eşecul statului conduce la diverse probleme interne, de la tulburări sociale, criză economică până la război civil.
Ameninţările cibernetice, reprezentate de atacurile realizate cu ajutorul computerelor, prin intermediul viruşilor, dar şi de alte forme de escrocherii electronice sunt o realitate cotidiană de necontestat. Tot mai mulţi oameni sunt înşelaţi zi de zi, prin Internet, de persoane rau intenţionate şi care urmăresc profituri ilicite; tot în această categorie trebuie să amintim pericolul la care se expune infrastructura critică, puternic tehnologizată electronic, dar şi cyber-terorismul.
Un alt proces care prezintă interes şi care este studiat de cercetători îl constituie aşa numita „privatizare a securităţii”. Acest concept se referă la o gamă largă de fenomene, ce reflectă rolul tot mai însemnat al actorilor non-statali în domeniul securităţii naţionale şi internaţionale. Practic o serie de atribuţii, care în mod tradiţional se aflau în grija statului, au ajuns să fie transferate către sectorul privat. Astfel, există în prezent companii private de securitate şi apărare, corporaţii private care produc armament etc.
Totuşi nu trebuie să uităm de problema resurselor naturale (şi a apei în special, care se anunţă a fi una extrem de sensibilă pe viitor), care sunt din ce în ce mai limitate şi căutate, fiind necesare dezvoltării economice şi perpetuării vieţii omeneşti.
Extrem de importantă pentru Studiile de Securitate este evoluţia unor procese precum managementul crizelor şi conflictelor, intervenţiile umanitare, diplomaţia coercitivă, alianţele politico-militare (să nu uităm rolul ONU, NATO sau al UE şi legitimitatea intervenţiei acestora în problemele de securitate) care trebuie să se adapteze provocărilor locale, regionale sau globale, în funcţie de context.
În România, stat membru al Uniunii Europene şi al Alianţei Nord Atlantice, domeniul Studiilor de Securitate, ca formă a pregătirii şi instruirii universitare s-a dezvoltat abia după căderea regimului comunist, iar într-o formă extinsă către universităţile civile abia de câţiva ani. Integrarea României în structurile euro-atlantice a stimulat dezvoltarea unor programe de studii strategice şi ulterior de studii de securitate în primul rând în cadrul instituţiilor de învăţământ superior cu profil militar („academiile militare”).
În cadrul procesului de democratizare a României s-a insistat şi pe reforma sectorului de securitate şi apărare (sub impulsul „Parteneriatului pentru Pace” iniţiat de NATO) care, printre altele, a condus la o deschidere a acestui sector către civili, şi implicit la o regândire a programelor de studii din domeniu. În acest fel, pe lângă clasicele studii militare şi strategice s-au dezvoltat studiile de securitate în centrele universitare civile (în paralel cu domeniul relaţiilor internaţionale, după modelul occidental), necesare pentru formarea de specialişti, analişti sau viitori practicieni, care să înţeleagă cât mai aproape de realitate transformările sistemului internaţional de securitate şi provocările acestuia. Să le luăm pe rând;
În statul român există astăzi, conform legii, instituţii de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională; acestea sunt instituţiile militare de învăţământ superior organizate sub egida Ministerului Apărării Naţionale: Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” – Bucureşti, a cărei misiune este pregătirea de comandanţi, ofiţeri de stat major şi experţi militari şi civili, selecţionaţi pentru îndeplinirea atribuţiilor unor funcţii de conducere şi expertiză în domeniile apărării şi securităţii naţionale; aceasta organizează şi desfăşoară pregătirea, pe cele trei cicluri de studii universitare: licenţă, masterat şi doctorat în domeniul „ştiinţe militare”. În cadrul UNAp funcţionează Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ca instituţie de cercetare ştiinţifică a Statului Major General. Apoi avem cele trei academii militare de profil: Academia Tehnică Militară – Bucureşti, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” – Sibiu, Academia Navală „Mircea Cel Bătrân” – Constanţa şi Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” – Braşov ce urmăresc formarea de ofiţeri de comandă, lideri militari, experţi în managementul organizaţiei şi acţiunii militare în timp de pace şi în război, capabili să integreze resursele la dispoziţie în vederea îndeplinirii misiunilor, potrivit prevederilor Strategiei Militare şi Doctrinei de Instrucţie a Armatei României.
O altă instituţie de profil este Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti, axată pe formarea de ofiţeri cu pregătire superioară juridică/tehnică şi de specialitate specifică departamentelor pentru care sunt pregătiţi: poliţie, jandarmerie, pompieri etc.
Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” cu sediul în Bucureşti, are ca misiune esenţială formarea şi educarea în domeniul ştiinţe militare şi informaţii a personalului care urmează să activeze în cadrul structurilor de intelligence din ţara noastră.
Pe lângă oferta de studii ale acestor instituţii cu caracter militar, în România s-au dezvoltat în ultimii ani, în principalele centre universitare civile, o serie de programe de licenţă sau masterat axate pe studierea aprofundată a securităţii. Astfel de cursuri întâlnim la Universitatea din Bucureşti, la Universitatea „Lucin Blaga” din Sibiu, dar şi la Universitatea din Oradea.
Însă, cel mai cuprinzător program interdisciplinar de pregătire academică din domeniul Studiilor de Securitate îl găsim la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în cadrul Departamentului de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, structurat pe toate cele trei nivele – licenţă, masterat, doctorat. Aici, începând cu anul 2008 la iniţiativa şi sub coordonarea subsemnatului (prof. Adrian Ivan) s-a lansat specializarea Studii de Securitate la nivel licenţă în sistemul Bologna – pe trei ani de studiu, fiind absolut inedit în învăţământul superior din România, mai mult decât necesar, atât din punct de vedere academic, cât şi profesional. El urmăreşte profesionalizarea studiilor de securitate, la nivelul comunităţii universitare româneşti, prin pregătirea de personal calificat, competent să gestioneze probleme de securitate cu care se confruntă societatea de astăzi. Instruirea este una multi- şi interdisciplinară, pe parcursul celor trei ani studiindu-se materii precum: Instituţii şi organizaţii de securitate, ordine şi siguranţa publică, Introducere în studii de securitate şi strategice, Metode şi tehnici operative, Guvernanţa europeană şi a securităţii contemporane, teoria generală a informaţiilor, , Psihocriminalistica, managementul securităţii europene şi problematica minorităţilor naţionale şi etnice, Analiza riscurilor neconvenţionale în securitatea societală, politica de securitate naţională, PESC, Politica de Vecinătate a UE, geopolitică regională, politici de securitate energetică, securitate umană combaterea criminalităţii organizate, business competitive intelligence, studii de intelligence si decizie politică şi nu în ultimul rând securitate ecologică susţinută magistral prin implicare directă a doamnei profesor asociat la UBB dr Anca Gurzău şi a prietenului meu Dr. Eugen Gurzău etc.
De asemenea oferta este întregită cu masteratul Managementul securităţii în societatea contemporană ce îşi propune pregătirea şi implicarea masteranzilor în managementul securităţii la începutul secolului XXI, pe baza unei riguroase metodologii de predare şi cercetare, îmbinând atât aspectele teoretice, cât şi cele practice. Pe baza diplomei şi a competenţelor obţinute, absolvenţii îşi pot găsi posturi atât în sectorul public (instituţii din sectorul securităţii şi apărării naţionale, administraţie), cât şi în sectorul privat (ONG-uri de mediu, bănci, multinaţionale, agenţi economici etc.). Nu în ultimul rând trebuie să amintim Şcoala doctorală de Relaţii intenaţionale şi Studii de Securitate care formează şi desăvârşeşte specialişti la cel mai înalt nivel al pregătirii universitare în acest domeniu.
Printre direcţiile de cercetare în studiile de securitate din UBB se numără: guvernanţa securităţii, factorii neconvenţionali de risc, politica de securitate a României, securitatea ecologică, economică, geopolitica şi geostrategia, securitatea şi securizarea în state cu minorităţi etnice şi sau naţionale ( mai ales populaţiiile Roma), managementul secuităţii în organizaţiile internaţionale, combaterea criminalităţii organizate, securitate energetică, securitate umană, securitate cibernetică, securitate politică ( combaterea corupţiei) etc.. Ca zone de interes strategic, spre care se focalizează cu precădere analizele amintim Regiunea Extinsă a Mării Negre, zona Balcanică, Europa de Est, iar alte teme de cercetat sunt: relaţiile României cu SUA, NATO sau UE, noile provocări ale mediului internaţional de securitate, cele mai relevante fiind deja menţionate mai sus. Totuşi, o ameninţare extrem de importantă la adresa statelor şi a cetăţenilor, asupra căreia studiile de securitate se concentrează este criminalitatea organizată.
Crima organizată şi terorismul reprezintă ameninţări asimetrice pentru securitatea comunităţii internaţionale, care, în foarte multe cazuri, trebuie privite într-o profundă interacţiune dată de natura fluctuantă a ambelor fenomene transfrontaliere, de utilizarea unor metode şi tactici violente, de realizare a obiectivelor propuse (chiar dacă motivaţiile sunt diferite) de implicare în afaceri criminale dar şi semilegale, pentru camuflarea acţiunilor ilicite şi de spălare a banilor, activităţi planificate de structuri organizate, piramidale ce au la bază reglementări rigide şi oculte de aderare, protecţie şi sancţiune a membrilor. Printre activităţile incluse aici amintim: traficul de droguri, persoane sau arme uşoare, fraudele economice, cibercriminalitatea, vânzările ilegale de bunuri şi produse contrafăcute, corupţia ş.a
În prezent, se poate vorbi de o criminalitate strategică ce reprezintă o combinaţie letală între crima organizată şi terorism, ce urmăreşte uzurparea puterii politice, prin crearea unei economii paralele care deteriorează credibilitatea instituţiilor fundamentale ale statului de drept în faţa cetăţenilor, ce se confruntă cu o lezare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale dar şi cu riscurile provocate de infracţionalitatea transfrontalieră atât la nivelul securităţii individuale, cât şi ale comunităţii în general.
Trecem în revistă doar câteva chestiuni despre conceptul de crimă organizată. Aceasta reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice, desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de către grupuri de indivizi, cu o ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate. Caracteristicile esenţiale ale acestui flagel sunt: 1) activităţile ilegale specifice acestui segment infracţional prezintă un grad sporit de periculozitate afectând grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice; 2) activitatea infracţională este sistematizată, planificată, conspirată, cu caracter de continuitate; 3) subiecţii actelor infracţionale pot fi persoane care acţionează în mod individual sau în cadrul unor asociaţii criminale; 4) metodele şi mijloacele de acţiune ale subiecţilor infracţionali sunt nelimitate; 5) scopurile urmărite de subiecţii infracţionali au un caracter divers.
În contextul celor de mai sus, asociaţiile criminale se caracterizează prin: 1) stabilitatea unităţii infracţionale; 2) existenţa liderului şi ierarhia subordonării; 3) specializarea membrilor asociaţi, obţinerea de mijloace financiare, spălarea banilor prin investirea acestora în activităţi economice legale; 4) existenţa unor mecanisme de neutralizare a controlului statului. Trăsăturile sunt unanim recunoscute în cadrul Comunităţii Europene fiind reiterate de Convenţia de la Strasbourg, din 8 noiembrie 1990, Declaraţia de la Berlin, din 8 septembrie 1994 privind întărirea cooperării în lupta împotriva criminalităţii în materia drogurilor şi criminalităţii organizate în Europa, a şaptea Conferinţă internaţională împotriva corupţiei, Beijing, octombrie 1995, Congresul Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei organizate şi tratamentul delincvenţei – Cairo 1995, precum şi în proiectul Convenţiei cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru combaterea crimei organizate transnaţionale.
Criminalitatea organizată transnaţională reprezintă o ameninţare mult mai mare pentru statele mici şi slabe, ce au o capacitate limitată şi niveluri scăzute de legitimitate, decât pentru democraţiile liberale viabile, ce sunt mai puternice, prospere, şi funcţionale unde acest flagel contestă legea şi ordinea, dar nu pune în pericol integritatea şi viabilitatea statului.
Este clar, chiar din această scurtă analiză, că fenomenul crimei organizate are un impact negativ asupra securităţii la mai multe niveluri. Mai mult decât atât, statele sunt de multe ori stângace sau incapabile în eforturile lor de a combate de unele singure reţelele criminale transnaţionale, fiindu-le foarte greu să controleze pieţele infracţionale, neapreciind pe deplin măsura în care alţi actori non-statali şi-au însuşit metodele criminalităţii organizate.
De aceea considerăm că este necesară o abordare sinergetică, comună a tuturor actorilor (statali şi non-statali) implicaţi în eradicarea acestor fenomene; suntem de părere că abordarea guvernanţei multinivel şi multiactor este cea mai protrivită pentru a răspunde acestor provocări. Îmbinată de cle mai multe ori cu corupţia politică, criminalitate organizată neţinută sub control poate să conducă la eşecul unor state precum cel din Ucraina. Nu întâmplător, în vizita sa la Bucureşti, Joe Biden, vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii a subliniat pentru decidenţii politici din România rolul „domniei legii” în consolidarea democraţiei indiferent de poziţia socială şi politică a celor certaţi cu legea. U stat puternic, o comunitate de securitate se bazează în mod fundamental pe o securiate politică majoră a instituţiilor sale. Numai aaşa vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările la adresa unei comunităţi pot fi susţinute sub control.
Conchidem afirmând, cu convingere, că Studiile de Securitate sunt realmente necesare în societatea de astăzi, contribuind la pregătirea unor specialişti capabili să înfrunte multitudinea de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări, dar şi celelalte probleme de securitate complexe, contribuind totodata la dezvoltarea unei culturi de securitate la nivel societal. Ultimele teze apărute la Şcoala de Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate a UBB cu precădere în domeniul guvernanţei securităţii la Marea Neagră şi a problematicii minorităţilor ne îndreptăţesc să credem că suntem pe un drum pozitiv. Asumarea de către Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie Contemporană a panelului privind „conflictele militare” ăn cadrul Conferinţei, la invitaţia profesorului Eugen Gurzău, reprezintă pentru noi o recunoaştere a efortului fîcut în ultimii ani pentru a consolida în România şi în Comunitatea euroatlantică cultura securităţii societăţilor noastre printr-un efort constant şi temeinic de a clădi o Şcoală transdisciplinară de Studii de Securitate la UBB. Urîm pe aceastăcale succes tuturor participanţilor la Conferinţă şi ne exprimâm opţiunea unor parteneriate strategice cu colegii noştri din SUA şi UE privind afirmarea şi consolidarea culturii de securitate complexe la frontierele NATO şi ale lumii libere europene.
