Despre prestaţia celor patru protagonişti, Horaţiu Damian scria: „Consideraţie aparte merită actorii: Györgyjakab Enikő, Albert Csilla şi Sinkó Ferenc. Întâi, pentru că fac şi ei creaţie, prin rezolvările coregrafice propuse. În al doilea rând, pentru că demonstrează o perfectă stăpânire a propriului corp şi a resurselor de expresivitate ale acestuia, într-un spectacol non-verbal. Pornit pe calea lui Beckett, show-ul debutează într-o coregrafie absurdă, cu protagoniştii angajaţi în serii coregrafice care devin rutine ale izolării autiste, fiecare pentru sine, fără legătură şi contact real cu celălalt. Treptat, barierele slăbesc, personajele interacţionează (folosind, uneori, procedee derivate din Contact Improvisation), chiar dacă o fac în numele zădărniciei. Finalul, care ne-a produs o puternică senzaţie de deja vu (poate şi pentru că Tompa Gábor a realizat o versiune anterioară, în 2010, la Sushi Center for Urban Arts, San Diego) este un câştig prin actorul-copil Dimény Kristóf.”
Un spectacol despre iubirea care ne leagă unii de alţii, despre „amintirea obiectelor atinse”, despre comunicarea sau noncomunicarea dintre trupuri, despre tristeţe şi teamă, într-un cuvânt despre viaţă. Un spectacol la care „cel care l-a văzut, cu siguranţă a revenit de mai multe ori, pentru a se confrunta cu ceea ce se poate pierde şi fără a putea fi restabilit.”, a mărturisit András Visky.
