Vorbind de Transilvania, nu putem să nu amintim că grație acestui modelul național românesc tolerant, în care interferează culturi și etnii, dezbaterea interculturală este una care asigură temeinicia, că statul național nu și-a pierdut resorturile în contemporanietate. Nu întâmplător Consiliul Europei a considerat România ca pe un model de excepție în buna convețuire dintre națiunea titulară și celelalte etnii. Și în această formă de convețuire interetnică există politicieni care văd altfel situația, încercând să tragă în disperare clopotele războiului și a urii. Mai întâi de toate, sunt acei politicieni maghiari, derivați din formațiunile exclusiviste care agită spiritele inventând un război al fantomelor. Dar există și politicieni români, aflați în ipostaza de marginali, care încearcă să seducă electoratul prin diverse conspirații de nivel regional, național și internațional.
Vreau să vă mărturisesc că am asistat alături de numeroși clujeni l-a comemorarea, din incinta Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca, de împlinire a 71 de ani de la instituirea odiosului Dictat de la Viena. În cadrul evenimentului a fost lansată în premieră și volumul al treilea din colecția „Teroare in Ardeal”, a prietenului mai în vârstă dl Constantin Mustață. Printre vorbitorii de la eveniment s-a numărat și fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar, care a adus critici aspre la adresa actualei clase politice, arondând-o la ”marea finanță iudaică”. Politicianul Gh.Funar nu a slăbit să invoce un pericol ”iudaic” care ar plana asupra Transilvaniei, că evreii vor să pună mâna pe Ardeal și mai puțin a vorbit despre Dictatul de la Viena, despre acțiunile revizioniste și revanșarde ale Ungariei și ale liderilor extremiști maghiari din România. Specialistul în ”holocaust românesc” Gh.Funar a mărturisit auditoriului că acest mesaj încearcă să-l transmită din poziția de secretar PRM la toate întâlnirile pe care le are în calitate de ”scriitor” și politician. Nu putem ști pentru cine lucrează, în chitesență, astăzi fostul primar al Clujului, prin invocarea de false piste și fantasmagorii de tipul ”iudeo-bolșevicii” sau ”iudeo-capitaliștii”. Probabil pentru fosta bona al unui copil de-al său. Un lucru este cert că evreii din Transilvania nu și-au uitat locurile de unde au plecat în anii fascismului hortist. Lecturam materialul despre istoria evreilor din Transilvania, expus de Biblioteca electronică evreiască, și am rămas plăcut surprins să văd cu câtă dragoste și recunoștință se vorbește despre poporul român. Este adevărat că așa am aflat și despre cum au ajuns evreii în Dacia. Conform legendei, primii evrei au ajuns în Transilvania în sec. V.î.e.n. în suita regelui persan Xerxes, care s-a refugiat în urma bătăliei de la Salamina, când grecii i-au distrus flota. Aceeași bibliotecă ne spune că ”în septembrie 1940, ca rezultat al așa zisului Arbitraj II de la Viena, România a dat Nordul Transilvaniei în puterea Ungariei, guvernul căreia imediat a dispus în aceste teritorii legi antievreiești limitative. Evreii erau fugăriți din instituțiile municipale și guvernamentale, din barourile de avocați, în școlile medii exista o normă procentuală(copii evreilor nu pteau aspira la mai mult de 4% din numărul total de școlari). În mai mi multe locuri autoritățile Ungairiei hortiste au închis asociațiile sioniste, iar din prima zi de activitate maghiară la Cluj a fost sistată singura publicație ”Uy kelet”. Grupurile sioniste ilegale și semilegale din Nordul Transilvaniei și Ungariei au demarat trecerea evreilor locali, dar și refugiaților din Polonia și Slovacia în România, de unde pe ei încercau să le asigure o cale maritimă spre Eretz”. Trebuie să spunem că există numeroase documente, inclusiv video, care ne arată că tragedia Transilvaniei în urma Dictatului de la Viena s-a răsfrânt și asupra altor etnii, care au suferit enorm alături de poporul român.
Indubitabil, astăzi avem parte de numeroase jocuri și scenarii politice care reclamă noi viziuni, dealtfel vechi, care să schimbe fața Transilvaniei și implicit a României. Numai că în aceste ecuații trebuie să se țină seama că anumite reguli au fost prestabilite deja de principalii actori mondiali și ele nu mai pot fi schimbate, în detrimentul statul român. Că vor exista provocatori maghiari sau români, cu misiuni și angajamente, este limpede. Nu ne putem lipsi de ”famecul” de-a fi contemporani și cu cei care gândesc în alte timpuri și în alte anotimpuri.
N.B. Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.
În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile, a cedat presiunilor sovietice și germane.
Pe fondul aprecierilor lui Hitler că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ și hotărât al oponenților Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea granițelor în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau arbitraj.
Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma. Pe plan intern Ion Gigurtu a dus o politică de discriminare rasială antisemită prin interdicția căsătoriilor dintre creștini și evrei[11], precum și prin clasificarea prin lege a evreilor, în funcție de data venirii lor în România.
