În pofida titlului (“Cronologia evenimentelor din decembrie 1989”), Alex Mihai Stoenescu consideră, totuşi, că “evenimentele din decembrie 1989 au fost compuse din mai multe acţiuni, considerate subcategorii istorice şi care au declanşat, începând cu ziua de 14 decembrie 1989, un proces revoluţionar încheiat la 20 mai 1990, odată cu primele alegeri libere” (p. 6). Alex Mihai Stoenescu consideră că “tentativa de revoltă de la Iaşi, revolta de la Timişoara, revolta de la Bucureşti şi lovitura militară dată în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 sunt părţi componente ale revoluţiei române din 1989 – 1990” (p. 6). Într-o primă parte a cărţii, intitulată “Preliminarii”, Alex Mihai Stoenescu realizează o frescă a relaţiilor internaţionale din perioada de după 11 martie 1985, respectiv după preluarea de către Mihail Sergheevici Gorbaciov a funcţiei de secretar general al CC al PCUS. Într-un astfel de context merită să ne reamintim faptul că unul dintre cei mai importanţi transfugi ai KGB-ului, generalul Oleg Gordievski, avea să mărturisească cu referire la persoana lui Mihail Gorbaciov şi a noii sale politici: “Am sentimentul că i se datorează o oarecare recunoaştere, dar nu prea multă, deoarece cele întâmplate n-au fost lucrul pe care şi l-a dorit sau spre care a ţintit el. Gorbaciov a creat o mişcare în sensul schimbării, dar această schimbare a prins atâta avânt, încât i-a scăpat de sub control. El a început cu ideea de «uskorenie», adică de accelerare, de grăbire a progresului industrial şi tehnologic, pentru că îşi dăduse seama de faptul că prăpastia dintre Uniunea Sovietică şi Occident se adâncise atât de mult, încât, dacă nu se întreprindea ceva, Rusia ar fi sfârşit prin a se depărta într-atât, încât să trebuiască să se supună”.
În desfăşurarea cronologică a evenimentelor din arena relaţiilor internaţionale, Alex Mihai Stoenescu încearcă să insereze evenimente, fapte şi atitudini din spaţiul politic şi public românesc, precum evenimentele din 15 noiembrie 1987 de la Braşov, noua atitudine a conducerii Departamentului Securităţii Statului (DSS) faţă de persoana lui Nicolae Ceauşescu, emitrea Ordinului 2600/1988 din 1 iulie 1988, “Raportul Bogomolov” şi influenţa acestuia asupra deciziilor de politică externă ale Kremlinului în raport cu ţările socialiste din Tratatul de la Varşovia, etc. Surprinde faptul că autorul cărţii emite ipoteza unei acţiuni conspirative a conducerii DSS, îndeosebi a generalului-colonel Iulian Vlad, după luna martie 1988 (“În acelaşi timp, declanşează conspirativ o acţiune de protejare a instituţiei, în eventualitatea unei schimbări a liderului politic de la Bucureşti” – p. 15 – 16), fără a intra în detalii privind modul concret în care s-a manifestat această atitudine conspirativă a şefului DSS. Autorul cărţii consideră că Ordinul nr. 2600/1988, respectiv culegere de informaţii în detrimentul represiunii, reprezintă o dovadă a unei presupuse acţiuni conspirative a fostului DSS. Rămâne sub semnul întrebării dacă Securitatea română a devenit, până la sfârşitul regimului Ceauşescu, un serviciu secret modern, flexibil, imaginativ şi devotat, mai ales prin liderii săi, unui ideal şi interes naţional. Într-un raport al STASI din 5 septembrie 1988, obţinut din mediul politico-diplomatic al NATO, aflat foarte probabil şi pe masa de lucru a ofiţerilor din Departamentul 5 al Direcţiei I Centrale a KGB (Serviciul de Informaţii Externe sovietic), se putea citi, cu referire la DSS-ul României socialiste, următoarele: “Potrivit estimării părţii adverse (NATO – n.n.), efectivul de cadre al organelor de securitate române are o structură stratificată alcătuită din trei grupuri principale. Primul grup este format din cadre de conducere de nivel mai înalt, care îşi datorează poziţiile lui Ceauşescu şi ar putea supravieţui numai împreună cu el. Un al doilea grup, care include majoritatea lucrătorilor, îşi îndeplineşte sarcinile în mod profesionist pe baza unei concepţii despre datorie care este în esenţă nepolitică, aceşti lucrători putând servi şi sub o altă conducere. Al treilea grup este alcătuit în mod predominant din lucrători mai tineri, care se ocupă mai ales de carierele lor şi se abţin de la exprimarea unor puncte de vedere critice cu privire la sarcinile lor”.
“Raportul Bogomolov” (din 1 februarie 1989) este considerat de către autor ca fiind unul dintre elementele esenţiale ale scenariului sovietic privind destructurarea glacisului strategic sovietic din Europa Centrală şi de Sud-Est. Raportul în sine este un document extrem de important pentru a înţelege mecanismul de analiză şi decizie al Kremlinului în acea perioadă, însă trebuie să sublinem faptul că acest “Raport”, precum şi “Raportul Iakovlev” (tot din 1 februarie 1989), confirmă uriaşul efort făcut de către liderii sovietici în derularea procesului de perestroikă aflat sub atenta supraveghere a KGB-ului. La 25 septembrie 1987, Filip Bobkov , primul-adjunct al preşedintelui KGB, avea să rezume într-un discurs, rolul KGB în desfăşurarea procesului de perestroikă: “Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie”.
Nota înaintată de către şeful DSS lui Nicolae Ceauşescu, în aprilie 1989, şi care viza constituirea grupului dizident Ion Iliescu – Virgil Măgureanu relevă faptul că DSS-ul era convins de existenţa unei relaţii certe între Ion Iliescu şi KGB (“Tot în această etapă a fost documentată relaţia cu KGB-ul ca fiind indubitabilă” – p. 30). Consider că “Nota” generalului-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, a împiedicat crearea acelei “opoziţii” a cărei lipsă era invocată în “Raportul Bogomolov” (“absenţa unei Opoziţii organizate în România”). Această lipsă a unei opoziţii politice, reformiste, era considerată un factor de ajutor în menţinerea lui Nicolae Ceauşescu la putere. Nu ştiu cum ar putea fi interpretat gestul conducerii DSS de a anihila “Grupul Iliescu”, respectiv ca o acţiune menită să protejeze (?!?!) o viitoare rezervă politică a României sau ca o acţiune de represiune politică, în alt mod şi în altă formă decât în anii ’50, faţă de o grupare politică conectată, după aprecierile lui Alex Mihai Stoenescu, la planurile tainice ale Kremlinului. Consider că autorul cărţii ar trebui să lămurească opinia publică vis-a-vis de ce a însemnat pentru conducerea DSS acţiunea “de protejare a instituţiei, în eventualitatea unei schimbări a liderului politic de la Bucureşti”.
În ce priveşte raporturile lui Silviu Brucan cu KGB-ul, în martie 1989, consider că fostul aparatcik stalinist nu avea cum să fie preluat, din Viena, de către o echipă de agenţi din Direcţia T a KGB deoarece Direcţia T (Informaţii S&T), după cum apare în organigrama Direcţiei I Principale a KGB, se ocupa de obţinerea de informaţii tehnico-ştiinţifice. Poate este vorba de ofiţerii de la Direcţia OT (Asistenţă tehnică operativă) care i-au sprijinit pe ofiţerii din rezidenţa KGB din Viena. Cred că ar fi util ca domnul Alex Mihai Stoenescu să lămurească, cu sursele sale din fostul DSS, acest episod al “extragerii” lui Silviu Brucan din Viena anului 1989. Este o confuzie a autorului, a surselor DSS sau una dintre multele alte legende care vin de pe „frontul din umbră” românesc pentru a alimenta mitul unui profesionalism desăvârşit ?
Unul dintre cele mai controversate momente din acţiunea “de protejare a instituţiei” DSS îl reprezintă episodul din 11 noiembrie 1989, când a avut loc consfătuirea pe ţară a şefilor Inspectoratelor de Securitate din judeţe în trei localităţi din România: Braşov, Iaşi şi Bucureşti. Despre întâlnirea de la Braşov a povestit, pentru prima dată, la 2 iunie 1994, colonelul ® Răşină Dumitru, fostul şef al Securităţii judeţului Arad, în faţa Comisiei senatoriale care ancheta evenimentele din decembrie 1989. Cu ocazia acelei întâlniri de la Braşov, unde erau prezenţi şefii Securităţilor din judeţele transilvănene şi bănăţene, generalul Aristotel Stamatoiu, şeful UM 0544 (CIE), ar fi citit o “Notă” care purta apostila C 1 (Cabinetul 1 – Curticeanu) şi în care se făcea referire la faptul că în următoarele trei luni de zile se vor petrece următoarele acţiuni: a) lichidarea lui Nicolae Ceauşescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea sau la Moscova; b) schimbarea din funcţia de secretar general şi şef de stat a lui Nicolae Ceauşescu în urma unei plenare care va avea loc la Bucureşti într-un loc secret şi c) apariţia unor manifestaţii de stradă de tipul Braşov sau Valea Jiului la care vor participa elemente declasate şi foşti deţinuţi de drept comun; vor avea loc ciocniri cu Armata, va fi ocupat sediul central al PCR iar Nicolae Ceauşescu va fi obligat să fugă, sau va fi prins şi judecat. Conducerea supremă a DSS a comunicat: 1) Şeful DSS nu dă nici un fel de sarcină pentru verificarea informaţiilor de mai sus; 2) fiecare lucrător din DSS îşi analizează agentura dublă, triplă sau bănuită că lucrează cu adversarul şi aşteaptă ca respectivii să-l caute şi să-i dea informaţii şi 3) Şeful DSS cere şefilor din subordine să mărească vigilenţa şi să fie atenţi asupra informaţiilor care vin din proprie iniţiativă de la reţeaua de informaţii şi de la alte persoane. Tulburător şi fascinant ! Alex Mihai Stoenescu ne spune că, de fapt, s-a citit o “Notă” a generalului-colonel Iulian Vlad, şeful DSS (a se vedea p. 32 din “Cronologia…”) iar întâlnirea a avut o altă ordine de zi şi nu cea invocată de colonelul ® Răşină Dumitru. Unde este adevărul ?! A fost “ordinea de zi” invocată de Răşină sau cea spusă de domnul Stoenescu ?! În volumul “Istoria loviturilor de stat în România. «Revoluţia din decembrie 1989» – o tragedie românească” – vol. 4 (partea a II-a), domnul Alex Mihai Stoenescu face o analiză (p. 100 – 104) al acestui “instructaj” făcut de către comanda DSS cu activul de comandă al DSS la nivel judeţean. În finalul analizei, autorul volumului “Cronologia…” consideră că “scopul real şi ascuns era salvarea instituţiei”. Controversele care se menţin asupra “ordinii de zi” din 11 noiembrie 1989 alimentează misterul în care este învăluită această operaţiune de “salvare a instituţiei”. Domnul Stoenescu ne-a sugerat existenţa unui astfel de efort, însă nu ne-a convins. Menţionăm faptul că puterea politică într-un stat trebuie să şi-o asume un grup politic, un partid, o structură reformistă în cazul României acelor timpuri, probabil de genul “Grupului” destrămat după înaintarea “Notei” din aprilie 1989. Alex Mihai Stoenescu consideră că generalul-colonel Iulian Vlad avea o mare admiraţie pentru Nicolae Ceauşescu, pentru experienţa de activist al PCR a acestuia şi pentru capacitatea sa speculativă în probleme internaţionale ( a se vedea vol. 4 – partea a I-a din “Istoria loviturilor de stat în România. «Revoluţia din decembrie 1989» – o tragedie românească” – p. 152). Privite lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, putem înţelege de ce propunerea de arestare a lui Nicolae Ceauşescu, făcută de către şeful DSS ministrului Apărării Naţionale al RSR, a venit atât de târziu, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, după ce cursese sânge de român iar instituţia DSS era compromisă în ochii celor aflaţi în stradă sau în aşteptare.
Un alt subiect extrem de controversat din “Cronologia…” domnului Stoenescu este reprezentat de “episodul Malta”. În “Cronologia…” (p. 37), domnul Stoenescu declară că personal generalul-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, s-a deplasat într-o locaţie specială pentru a se întâlni cu o “sursă ” a DSS care oferea informaţii despre deciziile luate la Malta de către Gorbaciov şi Bush. În volumul 4 (partea a I-a – p. 151) din “Istoria loviturilor…”, Alex Mihai Stoenescu vorbeşte despre un general de securitate care s-a dus la această întâlnire cu “sursa”, într-o locaţie specială, nu se ştie dacă afară sau în ţară, şi nu de şeful DSS. Unde este adevărul ?! Avem nevoie de nuanţări şi nu de legende.
Pe parcursul lecturii volumului “Cronologia…” am observat că domnul Alex Mihai Stoenescu s-a încurcat în ghilimelele din textele domnului Miodrag Milin astfel încât acesta a devenit, fără voia sa, “cel mai serios şi echilibrat martor de la Timişoara” (a se vedea p. 54-55, 133). Domnul Miodrag Milin nu a participat la evenimentele din Timişoara, dumnealui ajungând la Timişoara abia pe 22 decembrie 1989. A scris despre cele petrecute în oraşul de pe Bega şi a abuzat de ghilimele în relatările domniei sale, respectiv în citarea mărturiei celor implicaţi în desfăşurarea evenimentelor, astfel încât domnul Stoenescu a reuşit să facă o regretabilă confuzie între autorul unui studiu (Miodrag Milin) şi mărturiile revoluţionarilor de la Timişoara. Surprinde faptul că domnul Stoenescu nu face referire în paginile domniei sale, privind victimele represiunii de la Timişoara (p. 102 – 103), la lista publicată, încă din 1991, privind identitatea celor 40 de cadavre din cele 44 incinerate la crematoriul “Cenuşa” din Bucureşti (operaţiunea “Trandafirul”). Abordarea unui astfel de subiect în paginile domniei sale ar fi putut înlătura, prin prestigiul oferit de condeiul domniei sale, prejudecăţile referitoare la faptul că cei incineraţi la crematoriul “Cenuşa” erau agenţi secreţi ai KGB.
“Cronologia…” domnului Alex Mihai Stoenescu este o carte incitantă, extrem de uşor de citit, dinamică, care stârneşte interes nu numai prin informaţiile cuprinse în ea dar şi prin controversele pe care le naşte. Şi aceasta numai la o primă lectură !
