Străin, cu sufletul plin de tristeţe şi de sumbre presimţiri, am intrat în clasa şi am ocupat un loc în ultima bancă, “departe” de zbenguiala generală a noilor colegi. Liniştea s-a aşternut brusc, când în clasă a intrat dirigintele: profesorul de română Ioan Popa. Statura impunătoare, părul alb şi privirea încruntată nu prevesteau nimic bun. A observat că sunt nou şi mi-a pus câteva întrebări. M-am făstâcit, m-am bâlbâit, iar apoi am tăcut ca prostul, cu un zâmbet tâmp pe faţă. “Cred că tu nu vei trece la română!”, a spus profesorul. Faptul acesta m-a motivat, devenind în următorii ani, cel mai bun elev al său.
