1 an… Timp care pentru unii poate însemna “doar” 1 an, iar pentru alții poate fi “tocmai” 1 an… În contextul unui conflict armat, 1 an este o perioadă care echivalează cu infinitul și care înseamnă, de fapt, 365 de zile de luptă, griji, lacrimi, durere, TEROARE.
Acum 1 an, în dimineața zilei de 24 februarie, o lume întreagă afla, consternată, că Rusia ataca Ucraina, sub pseudonimul unei “operațiuni speciale”. Astăzi, fostul preşedinte rus Dmitri Medvedev, în prezent vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Rusiei, a declarat, în mod ipocrit, că are încredere în „victoria” Moscovei şi că, în caz de necesitate, Rusia este pregătită să meargă până la frontierele Poloniei pentru a-și atinge scopul.
Ucrainenii, însă, au avut alte planuri, total potrivnice scopului Federației Ruse. Și nu neapărat planuri, cât curajul și puterea de a lupta pentru ce este a lor. După ce și-a revenit din șoc-ul momentului că în secolul 21, în Europa, a început un război, aceeași lume întreagă, oamenii din toate țările acestei planete, acei oameni din afara politicii și a jocurilor politizate, au fost convinși că Ucraina va pica în câteva zile. În ciuda acestui fapt, Ucraina a rezistat și rezistă, devenind scut și simbol pentru alte state foste membre URSS.
În primăvara anului 2022, la câteva zile după izbucnirea războiului am vorbit cu mai multe persoane din Ucraina, persoane care au trăit momente de groază și care ne-au împărtășit povestea acestei experiențe. Astăzi, după 1 an de teroare, am reușit să îi contactez pe unii dintre aceștia pentru a afla ce au însemnat, de fapt, pentru ei, cele 365 de zile.
Mărturii din viața ucrainenilor care au fugit de război
“Și acum încă mai am momente în care cred că totul e o glumă proastă. Nu mai există acea disperare în suflet, cumva am reușit să mă liniștesc, dar inima tot grea ca o piatră îmi este. Tot cu statutul de refugiați suntem. Ne-am găsit ceva de lucru, plătim o chirie și încercăm să le oferim un viitor copiilor. De fapt, nici nu cred că pot spune ceva legat de viitor, trăim cu prezentul. Viitorul eu îl văd tot în Ucraina. Acolo e acasă. Sper ca totul să se încheie, cu bine, pentru noi, cât de repede și să putem reveni în țara noastră” Ecaterina, 40 de ani, refugiată din Harkov, împreună cu soțul și cei doi copii.
“Nevoia și instinctul de supraviețuire m-au învățat să mă descurc. Am învățat întâi să fac cocktail-uri Molotov, apoi să lupt pentru mine și pentru patria mea. A ajuns chiar să îmi devină vitală această luptă. Războiul m-a făcut bărbat și, deși am pierdut prieteni care au fost omorâți, cred că, în cele din urmă vom răzbi și că moartea lor nu va fi în zadar” Vitalie, 24 de ani, originar din Harkov.
“Ca mamă nu am putut rămâne departe de fiul meu. Am decis să revin în Ucraina după o vreme în care am fost refugiată. Nu sunt nici acum împreună cu fiul, dar măcar mă simt mai aproape de el, fiind aici, în țara noastră. A fost mobilizat și e mereu pe câmpul de luptă, dar este în viață și pentru asta îi mulțumesc bunului Dumnezeu. Mai am doar o singură dorință, să ne ajute Cel Autotputernic să se termine odată acest calvar. În rest, ce să zic, tot cu frica de bombe stăm, cu urechile ciulite când încep a urla sirenele, cu papucii în picioare ca să o rupem de fugă, cu ura în suflete pentru ruși și cu speranța unor sorți de izbândă” Nadejda, 63 de ani, refugiată din zona Herson.
Pe Vanya, cu care am vorbit anul trecut, am încercat să îl contactez în repetate rânduri, nu am reușit. În cele din urmă cineva dintre apropiații lui mi-a trimis un sms. “Vanya s-a stins acum câteva luni, în toamnă. Era ca un berbec de încăpățânat. Se băga peste tot unde era rost de omorât ruși. A fost rănit și după o vreme, chiar dacă a primit îngrijiri medicale, a murit, rănile i-au fost fatale. Îmi pare rău să vă dau vestea, dar să știți că lui nu i-a părut. A murit pentru că a crezut în ceva și pentru el a meritat”. Avea 41 de ani.
“Eu am avut norocul de a fi din Moldova și de a putea să mă întorc la Chișinău cu fetele mele când a început coșmarul. Suntem bine. Fetele merg aici la grădiniță și la școală. Eu merg la serviciu. În fond, eu sunt acasă, am copiii lângă mine, momentan, suntem în afara pericolului. Cu fostul soț am tot menținut legătura, fostul cumnat a fost executat de ruși. De o perioadă nu mai știu nimic, însă, nici de cel cu care am fost căsătorită. Sper să nu-i fi urmat și el fratelui său. Fetele îl văd ca pe un erou și le-am promis că atunci când Ucraina va învinge vom merge neapărat să îl vizităm. Nu aș putea, nu aș ști cum să le spun că tatăl lor a murit, dacă ar fi să fie așa” Anya, 33 de ani, refugiată din Kiev împreună cu doi copii.
Ucrainenii au toată încrederea că vor învinge
În mărturiile fiecărei dintre aceste persoane am văzut și am simțit ceva comun. Acel CEVA era încrederea că Ucraina va ieși învingătoare și că dreptatea va fi de partea lor.
„Acesta va fi anul victoriei noastre”, susținea, în această dimineață președintele Volodimir Zelenski. O susținea cu aceeași încredere despre care am scris anterior, lucru care, fără drept de recurs reprezintă o mare parte din această victorie și care însuflețește forța și curajul celor aflați pe câmpul de luptă.
„De voi depinde dacă vom mai exista. Dacă Ucraina va mai exista. În zi, în fiecare oră. Voi, soldații ucraineni, veți decide”, le-a transmis Zelenski forțelor armate ale Ucrainei care în ultimele luni au transformat, ceea ce mulți se așteptau să fie un atac rusesc fulgerător, într-un conflict bine echilibrat și de lungă durată.
Finalitatea acestui conflict este una râvnită și îndelung așteptată. Dincolo de politică și teritorii, sute de copilării au fost spulberate, mii de vieți au fost distruse, teroarea a pus stăpânire pe o întreagă țară, iar frica și insecuritatea au cuprins un întreg continent, dacă nu o întreagă planetă.
La 1 an de la declanșarea războiului în Ucraina, oficialii statelor europene au transmis mesaje de încurajare, iar în semn de solidaritate clădiri emblematice din toată lumea au fost “îmbrăcate” în steagul ucrainean. Ajutoare au fost trimise, în tot acest an, atât pentru armată, cât și pentru societatea civilă. În același timp, premierul de la Kiev face un apel și susține că Ucraina are nevoie de mai mult ajutor financiar și, mai ales, militar. De noi, oamenii de rând, însă, poate că nu depind multe. Totuși, putem rămâne dedicați cauzei Ucrainei și este, cumva, de datoria noastră morală de a înălța măcar o rugă și un gând pentru această țară, astfel încât, Pacea pe Pământ să nu mai fie doar un deziderat!
