Liderii PD-L par să fi regăsit apetitul pentru alianţe politice. Ei au început să înţeleagă consecinţele capcanei izolării politice în care au vrut să îi împingă liderii PSD. Din acest punct de vedere, alianţa politică cu PNŢCD semnifică mult mai mult decât cele două procente electorale pe care le-ar putea avea formaţiunea lui Marian Miluţ.Alianţa dintre PD-L şi PNŢCD poate să însemne un pas în plus spre maturizarea politicii româneşti. Scena politică începe să fie structurată pe curente ideologice. Social-democraţii şi cu presupuşii conservatori ai lui Felix au candidatul lor, Mircea Geoană. Liberalii au, de asemenea, propriul lor candidat, Crin Antonescu. Iar faptul că cele două partide româneşti membre ale PPE, PD-L şi PNŢCD, au decis să susţină un singur candidat la Preşedinţia României, arată că şi pe dreapta scenei politice lucrurile încep să se aşeze. Candidatul UDMR, formaţiunea maghiară membră a PPE, nu intră aici în calcul, pentru că, de la bun început, liderii comunităţii maghiare au declarat cu sinceritate că participarea UDMR la cursa prezidenţială va avea ca scop negocierea voturilor maghiarilor cu candidaţii care vor intra în cel de-al doilea tur de scrutin. La fel, nu intră în calcul nici candidaturile liderilor naţionalişti Corneliu Vadim Tudor şi Gigi Becali, pentru că singurul lor scop este doar acela de a asigura o vizibilitate cât mai mare pentru partidele pe care le conduc şi care, la un moment dat, erau aproape de o fuziune. Nici măcar Sorin Oprescu nu are forţa necesară pentru a intra în ecuaţia prezidenţialelor. O eventuală candidatură a doctorului care conduce Bucureştiul cred că ar avea rolul unei viitoare repoziţionări a sa în politica românească. Dacă Oprescu va obţine un scor bun, el va fi, probabil, prima opţiune pentru înlocuirea lui Mircea Geoană, care s-ar putea produce dacă se vor întâmpla două evenimente. Primul este înfrângerea sa drastică în cursa pentru alegerile prezidenţiale, iar cel de-al doilea ar fi eliminarea PSD de la guvernare. Faptul că Sorin Oprescu nu mai este acum în PSD nu este o problemă. Nici Ion Iliescu nu a fost membru de partid în perioada în care a fost preşedintele României. Iar în PSD există deja şi tradiţia „autosuspendaţilor” Marian Vanghelie şi Marian Oprişan, care, după o scurtă perioadă de aşa-zis independenţă, s-au întors la sânul cald al partidului.
Dacă pe partea stângă a scenei politice, colecţia de scenarii este destul de bogată, regruparea de pe partea dreaptă prin formarea alianţei PD-L – PNŢCD pare să fie primul pas spre construirea unui viitor Partid Popular. Mişcarea pare să fi fost impusă de conducerea PPE, exasperată de repetatele eşecuri electorale ale PNŢCD, dar şi de tranziţia sinuoasă a PD-L de la social-democraţie la un soi de doctrină social-creştină, cu adăugiri liberale. În această alianţă, fiecare partener ar veni cu ceea ce îi lipseşte celuilalt. PNŢCD ar pune la dispoziţie o glorioasă tradiţie istorică şi o ideologie clară. PD-L ar veni cu voturile şi cu un candidat puternic. Dincolo de aceste calcule, reiese un mesaj subsidiar care va conta foarte mult. Este vorba de faptul că, prin această alianţă, PD-L probează că a căpătat vocaţia reconcilierii. Şi asta pentru că, în timpul guvernării din perioada 1996 – 2000, democraţii au fost cei mai duri adversari ai ţărăniştilor, chiar dacă, formal, făceau parte din aceeaşi coaliţie. Iar mâna întinsă azi rămăşiţelor PNŢCD arată că democrat-liberalii sunt dispuşi să treacă peste faliile din trecut. Acest mesaj este foarte important pentru electorat. Şi asta pentru că alegătorii vor în această perioadă reconcilierea care ar putea ajuta România să treacă peste criză. Oamenii nu vor mai vota un candidat antisistem, aşa cum era Traian Băsescu în 2004 şi aşa cum încearcă acum să fie Mircea Geoană sau Sorin Oprescu. În plină criză economică, oamenii vor vota cu acel candidat care poate asigura un maximum de stabilitate sistemului. Există două precedente. În anul 2000, după o perioadă de turbulenţe economice, românii l-au votat pe Ion Iliescu, pentru că el, prin sloganul său, promitea „Forţă şi Echilibru”. Pe atunci, Ion Iliescu apărea românilor drept omul cel mai indicat pentru a aşeza bine lucrurile. Cel de-al doilea exemplu este cel din acest an. La alegerile europarlamentare, cetăţenii Uniunii Europene au votat masiv, în plină criză economică, cu partidele de dreapta, deoarece ele păreau să ţină cel mai bine hăţurile. Promisiunile legate de stabilitatea oferită de partidele de dreapta a fost mai atrăgătoare decât redistribuţia prosperităţii, promisă de partidele de stânga. Acum, omul care pare să ştie cel mai bine de făcut este Traian Băsescu. Iar dacă până şi vechii lui adversari din PNŢCD recunosc acest lucru, atunci există toate şansele ca alegătorii fără preferinţe politice clare să voteze cu actualul şef al statului. Şi asta nu pentru că ar fi seduşi de farmecul personal al lui Traian Băsescu, ci după principiul „Fă-te frate cu dracul până treci criza”.
