Viaţa şi-a cerut mereu tributul pe care, dincolo de aparenţe şi rebeliuni, noi, oamenii, l-am plătit întotdeauna. Deseori în contul destinului, am virat, cu vârf şi îndesat, până şi dobânzile exagerate, indiferent dacă am rupt bucăţi din suflet pentru asta.
Singurul lucru cert pe acest pământ, încă de când ne naştem, este moartea. Restul sunt doar căutări şi zbateri pliate pe nevoile secolului. Cu toate acestea ne înverşunăm cu vehemenţă şi nu acceptăm niciodată acest singur lucru cert, nici în ce ne priveşte pe noi şi mai ales în ce îi priveşte pe cei dragi.
Doisprezece… atât… Atât avea însumat în ani copilul care mi-a dat cea mai preţioasă lecţie de viaţă şi mi-a lăsat, drept moştenire, cel mai valoros testament. L-am cunsocut doar preţ de câteva luni, timp în care el, un baieţandru încă, inconştient, m-a pregătit pentru toate pierderile pe care aveam sa le trăiesc la scurt timp ca într-un lanţ al slăbiciunilor.
L-am cunoscut pe Sebi, într-un context cu totul aparte, pe secţia de Oncologie a Spitalului de Pediatrie din Cluj. Ducea o luptă teribilă cu boala secolului, pastrând în glas un optimism aparte. Privirea mult prea matură, însă, pentru vârsta fragedă, trăda o notă de conştientinzare a faptului că forţele de luptă erau inegale şi că, involuntar, se apropia de un sfârşit cutremurător. Altfel, era un copil ca toţi ceilalţi… Îi placea să deseneze…
Am continuat să îl vizitez săptămânal, oricât de apasător nu ar fi fost pentru mine. De fiecare dată îmi arăta un nou desen în albumul păstrat pe noptiera de lângă patul de spital. Avea un talent aparte la asta… cred că a fi putut deveni unul dintre cei mai buni arhitecţi pe care i-ar fi putut da Ardealul ţării acesteia… nu a fost să fie, din păcate… Zâmbea rar, dar împreună reuşeam să râdem până ne dădeau lacrimile. Râdeam de cele mai banale lucruri şi atunci lumea se oprea în loc… Am îndrăznit să cred cu toată puterea credinţei că va învinge, că vom râde împreună mâncând în parc acea îngheţată la care râvnea de timp îndelungat, dar pe care tratamentul i-o interzicea cu vehemenţă. Am îndrăznit să cred… şi asta mi-a fost greşeala care avea să-mi răsucească pumnalul în rană.
În ziua de 8 martie a acelui an, am urcat în camera unde era spitalizat şi am îngheţat în uşă. M-a privit rece şi dur ca pe o necunoscută. Tatăl lui s-a ridicat şi a ieşit pe hol. M-am apropiat cu paşi tremurânzi de patul terorii şi m-am aşezat cuminte pe un scaun. Toate speranţele mele s-au izbit de pământ şi s-au facut ţăndări asemeni unul castel de cristal. A scos de sub pernă un mic tablou de pânză pe care pictase stângaci, în acuarelă, o lalea. O floare roşie pe un fundal albastru. Mi l-a întins cu mâna rece ca gheaţa şi a rostit „Cândva o să fii o mamă minunată!” A facut o pauză şi inspirând cu mult efort a continuat „Nu vreau să mai vii, nu mai are nici un rost. Te rog să nu mai vii, inevitabilul s-a produs… La vârsta mea nu am nimic care să-mi aparţină în totalitate mie, ştiu că nici pictura nu e una foarte reuşită, dar nu mai am aproape deloc forţă pentru a ţine creionul sau pensula în mână. Vreau, totuşi, să o păstrezi ca pe un testament în care, prin culori, ţi-am lăsat moştenire indicaţia de a fi fericită şi de a râde din toată inima ta, aşa cum o făceam împreună”. Priveam în gol pe un perete alb şi cuvintele mă izbeau surd. Nu le înţelegeam, le auzeam ca pe un zgomot de fundal. Aveam să le percep importanţa mult prea târziu… Şi tot mult mai târziu avea să mă uimească maturitatea acestor cuvinte. În acele momente nu am fost în stare să scot nici un sunet. Eu, absolventă în Comunicare, cea care mereu reuşea să spună ceva… orice… amuţisem…! Nu ştiu cât timp am privit peretele din faţa mea. Ştiu doar că doctoriţa a intrat şi m-a convins că era mai bine să plec. Am coborât privirea pentru prima dată, în acea zi, către copilul din rezerva de spital. Respiraţia sacadată şi greoaie mi-a dat de înţeles că Sebi adormise. M-am ridicat ca şi teleghidată şi am ieşit din clădirea spitalului de Pediatrie. Inconştient, paşii m-au purtat către Parcul Central. Am luat o îngheţată la cornet şi m-am aşezat pe o bancă. A fost clipa în care realitatea m-a izbit cu toată forţa terorii. În timp ce mintea percepea mesajul din cuvintele ce-mi fuseseră adresate, disperarea mă cuprindea în mrejele ei… disperarea şi mai ales conştientizarea faptului că nu puteam face absolut nimic. Am scăpat îngheţata jos şi am strâns la piept micul tablou, izbucnind într-un hohot isteric de plâns. Sub privirile indiferente ale trecătorilor care-şi urmau cursul firesc, la cei 24 de ani ai mei, plângeam tragedia unui suflet care-mi era străin, până la urmă, dar care mă marcase într-un mod cu totul aparte. Avea doar 12 ani… jumătate din vârsta mea.
La scurt timp am aflat că Sebi s-a dus, necruţat de legile destinului… Trăise atât de puţin şi văzuse atât de puţine… Astăzi, după aproape 4 ani, într-un dulap acasă, păstrez cu strângere de inimă cea mai valoroasă pictură, una mult mai preţioasă decât lucrările lui Van Gogh sau Picasso. Doare să o văd mereu, fapt pentru care prefer să nu o expun, dar o păstrez cu o sfinţenie aparte. Nici acum nu reuşesc sa stau pe o bancă în parc pentru a savura o îngheţată, dar mi-a fost lăsată o moştenire pe care trebuie să mi-o asum. De fapt, eu nu mai cred că această boală a secolului poate fi învinsă efectiv, din păcate experienţele de viaţă m-au învăţat că sub o formă sau alta de recidivă maladia perfidă revine mereu. Totuşi, cred, însă, că cea mai puternică armă este în mâinile noastre, cu siguranţă. Curajul sfidării, curajul de a duce la bun sfârşit şi de a trăi şi pentru cei trecuţi în nefiinţă din lumea asta de nebuni. Pentru că indiferent de vârsta la care au trecut de-a dreapta îngerilor, ei şi-ar fi dorit ca noi să trăim tot ceea ce dânşii nu au reuşit şi, cu siguranţă, fiecăruia dintre noi căruia cancerul i-a răpit pe cineva drag i-a fost lăsat un testament pe care suntem obligaţi să îl îndeplinim cu fiecare zi a existenţei noastre, un testament din douăsprezece cuvinte „am lăsat moştenire indicaţia de a fi fericit(ă) din toată inima ta”!
