Ideea integrării politice şi economice a ţărilor europene, aparţine economistului francez Jean Monnet. Pentru atingerea acestui deziderat, el propune ca industriile siderurgice şi cele extractive având ca obiect exploatarea zăcămintelor carbonifere, ale Franţei şi Germaniei, să fie subordinate unei singure organizaţii cu caracter supra statal, menită să monitorizeze şi să contreoleze dezvoltarea acestora. Ideea sa a fost îmbrăţişată de către Robert Schuman, având drept rezultat, Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), sub preşedenţia lui Monnet, semnat de Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxembourg. Aceleaşi state semnează, la Roma, alte două tratate : Tratatul de instituirea a Comunităţii Economice Europene (C.E.E) şi Tratatul de instituirea a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (C.E.A. sau EURATOM). Aşadar, Tratatul CECO şi Tratatul EURATOM pot fi considerate drept temelia politicii referitoare la doua sectoare industriale majore. Deşi Tratatul CEE acoperă toate sectoarele economice, nu face nici o referire la politica industrială. Totuşi, aceste Tratatele conţin numeroase prevederi ce pot constitui baza unei politici industriale comune. Cel care a oferit fundamentul legal necesar realizării unei politici industriale comune – permiţând Comisiei să propună măsuri de îmbunătăţire a competitivităţii industriei europene – este Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht confirmă existenţa unei politici comune comerciale, în domeniul agriculturii şi pisciculturii, precum şi în domeniul transporturilor. La acestea se adaugă prevederi privind „politici” în domeniul social, al mediului şi al cooperării în dezvoltare, al consolidării coeziunii economice şi sociale şi a competitivităţii industriei Comunitare etc.Politica industrială a Uniunii Europene
Rolul Comunităţii în „politica industrială” ţine mai mult de „determinarea cadrului juridic şi fiscal de natură să faciliteze cooperarea între industriile statelor membre pentru ca întreprinderile care funcţionează în sisteme juridice diferite (…) să pună în comun potenţialul lor de producţie” vizând „acţiunile la care nu ar avea acces acţionând în mod izolat” . Urmare a acestui fapt, a fost instituit „Grupul european de interes economic” (G.E.I.E) în 1985, iar la finele anului 2000 la Consiliul european de la Nisa, s-a lansat acordul asupra statutului societăţii comerciale europene.
Politica industrială a Uniunii Europene e aşezată pe două nivele. Primul însumează politicile industriale naţionale, iar al doilea reprezintă politica industrială comună a Uniunii. Cu toate că fiecare stat adoptă propria politică industrială, prevederile acestora trebuie să corespundă legislaţiei comunitare. Pentru a limitat – în cadrul pieţei unice – tendinţele politicilor industriale naţionale care îşi susţin propriile sectoare industriale, Articol 130 al Tratatului de la Maastricht specifică faptul că „există condiţiile necesare pentru asigurarea competetivităţii industriei europene”. Deasemenea, referindu-se la o industrie europeană competitivă, se specifică şi faptul că politica industrială poate fi implementată „prin politici şi activităţi adoptate de Comunitate respectând alte reglementări ale Tratatului CE.” Potrivit lui Bourgeois şi Demaret, reglementările sunt următoarele: Articolele 85 şi 86 care reglementează concurenţa; Articolele 92 şi 93 reglementând controlul ajutorului statului; Articolul 99 vizând armonizarea fiscală; Articolul 100 cuprizând prevederi referitoarele la piaţa internă; Articolele 101 şi 102 cuprinzând măsurile ce distorsionează competiţia, adoptate de state; Articolele 112 şi 113 referiroere la politica comercială; Articolul 123 cu privire la adaptarea socială la schimbările industriale; Articolul 129 b. despre reţelele transeuropene; Articolul 130 a. privind coeziunea economică şi socială; Articolul 130 f. referitor la cercetare şi dezvoltare tehnologică; Articolul 130 r. privind mediul.
Politica concurenţială şi politica industrială a Uniunii Europene
O altă dimensiune a politicii industriale o constituie concurenţa şi existenţa, încă de la începuturile construcţiei comunitare, a unei politici concurenţiale comune. După mai bine de 40 de ani de funcţionare, această politică continuă să fie o condiţie necesară atât unei economii de piaţă viabile, cât şi unei pieţe comune ce asigură libera mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.
În cadrul politicilor europene de susţinere a Pieţei Unice, al cărei obiectiv principal este să asigure competitivitatea industriei Uniunii, politica concurenţei şi politica industrială sunt două politici simultane, complementare şi concurente. „Imperfecţiunile pieţei” determină necesitatea adoptării unei politici industriale active şi selective, precum şi a unei politici a concurenţei menită a întări competitivitatea Europei.
Potrivit Tratatul de la Maastricht, articol 130 (nou 157), în primul paragraf se spune că „Uniunea şi statele membre veghează astfel încât condiţiile necesare competitivităţii industriei comunitare să fie asigurate”. Aşadar, în concordanţă cu legile pieţei deschise şi concurenţiale, statele membre vor acţiona pentru: accelerarea adaptării industriei comunitare la schimbările structurale, încurajarea unui mediu favorabil iniţiativei şi dezvoltării întreprinderilor din spaţiul Uniunii şi mai ales a întreprinderilor mici şi mijlocii, încurajarea unui mediu favorabil cooperării între întreprinderi, favorizarea unei mai bune exploatări a potenţialului industrial al polilor de inovare, cercetare şi de dezvoltare tehnologică”. În al doilea paragraf se subliniază necesitatea ca „statele membre să se consulte reciproc în colaborare cu Comisia, atât cât este necesar, coordonându-şi acţiunile. Comisia este însărcinată să ia orice iniţiativă pentru a promova această coordonare”. Cel de al treilea paragraf precizează mai clar conţinutul politicii industriale şi îi stabileşte limitele: una privind procedura, menţinând unanimitatea pentru definirea regulilor comunitare, iar cealaltă, referitoare la fondul problemei, întrucât politica industrială nu trebuie sa introduca distorsiuni de niciun fel de nivel. Astfel, potrivit paragrafului al treilea, „Comunitatea contribuie la realizarea obiectivelor vizate de paragraful 1 prin intermediul politicilor si acţiunilor pe care le ia, cu titlul de alte dispozitii ale prezentului Tratat. Consiliul statuând în unanimitate (…) pentru a decide masurile specifice destinate a sprijini acţiunile duse în statele membre în scopul realizarii obiectivelor vizate la paragraful 1. Prezentul titlu nu constituie o baza pentru introducerea, de către comunitate, a oricărei masuri putând să antreneze distorsiuni ale concurenţei”. Comisia Europeană a UE a trasat patru direcţii de bază ale politicii industriale: promovarea investiţiilor imateriale vizând în special formarea profesională, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; dezvoltarea cooperării industriale în vederea întăririi prezenţei industriei europene pe pieţele geografice în puternică creştere; menţinerea unei concurenţe echitabile care ţine cont de multiplicarea alianţelor strategice, eliminarea acordurilor bilaterale discriminatorii, întărirea disciplinei interne a Uniunii în materie de concurenţă, deschiderea pieţelor etc.; modernizarea intervenţiei publice, adică asigurarea unei bune funcţionări a Pieţei Interne, întărirea cooperării administrative între statele membre şi Comisia Europeană, simplificarea mecanismelor publice care influenţează competitivitatea industrială a Uniunii, urmărirea reglementărilor şi simplificarea administrativă. Spre sfârşitul secolului trecut, politica industrială comunitară s-a cristalizat într-un program de acţiune centrat pe patru direcţii menite a încuraja activitatea industrială: dezvoltarea pieţei interne; luarea în considerare a nevoilor industriei în politica de cercetare; crearea unei societăţi a informaţiei; promovarea cooperării industriale. Obiectivele stabilite prin Programul Comisiei Europene au fost: modernizarea industriei, garantarea unei concurenţe echitabile în interiorul şi exteriorul Uniunii, întărirea cooperării şi promovării factorilor de competitivitate.
Instrumente necesare realizării politicii industriale a Uniunii Europene
În momentul semnării Tratatului de la Roma (1957) se considera că existenţa Pieţei Unice va regla automat, prin mecanismele ei, producţia industrială şi desfacerea acesteia pe piaţă, esenţialul fiind doar asigurarea unui climat concurenţial propice creşterii economice, astfel încât să fie descurajată crearea marilor monopoluri naţionale.
La începutul anilor ‘80, concurenţa generată de firmele americane şi japoneze a deter-minat schimbarea acestei viziuni. Uniunea s-a preocupat de conturarea unei politici industriale menită să încurajeze parteneriatele între firmele europene, să promoveze cooperarea în dome-niul cercetării, pentru creşterea pe termen lung a competitivităţii Uniunii pe piaţa mondială.
Instrumentele tradiţionale ale politicii industriale subsumează politici macroeconomice şi fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achiziţii, suport pentru cercetare şi dezvoltare, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunătăţire a instruirii şi a infra-structurii, regim antitrust favorabil, susţinerea exporturilor, precum şi dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pieţele externe şi atragerea investiţiilor.
Situaţia de pe plan mondial, a determinat Comisia Europeană să traseze, în 1994, patru acţiuni prioritare vizând creşterea competitivităţii industriei Uniunii Europene : Îmbunătăţirea cadrului regulatoriu; Asigurarea unei concurenţe eficiente; Promovarea investiţiilor intangibile; Dezvoltarea cooperării industriale şi în domeniul cercetării.
