Jean-Paul Sartre s-a născut în anul 1905, la Paris. Un an mai târziu, a rămas orfan de tată. A primit o educaţie conservatoare din partea mamei şi a bunicului său. În 1916, mama sa s-a recăsătorit. Jean-Paul a plecat să locuiască cu ea în La Rochelle, unde a făcut şi liceul.
A revenit la Paris, pentru a studia la Şcoala Normală Superioară, în perioada 1924-1929. A devenit apoi profesor de filosofie la diferite licee din Franţa, cu excepţia perioadei 1933-1934, când a primit o bursă în Germania. A studiat cu filosofi precum Husserl sau Heidegger.
În această perioadă, a cunoscut-o pe partenera sa, Simone de Beauvoir. În 1940, a fost concentrat în armată şi a luat parte la ”războiul ciudat”, soldat cu ocuparea Franţei de către Germania nazistă.
Demobilizat în 1941, Jean-Paul Sartre s-a stabilit la Paris, unde a făcut parte din cercuri intelectuale care se opuneau nazismului. În anul 1943, a publicat o carte care avea să pună bazele existenţialismului în Franţa: Fiinţa şi Neantul.
După război, în 1945, a fondat revista de stânga Les Temps Modernes, iar în 1946 a ţinut o conferinţă la Sorbona, în care a afirmat că existenţialismul este un tip de umanism.
Însă în limba de lemn a intelectualilor de stânga, umanism nu era sinonim cu umanismul istoric, ci cu marxismul. În timp ce jumătatea răsăriteană a Europei gemea sub ocupaţia sovietică, iar elitele ţărilor ocupate de URSS erau exterminate, Jean-Paul Sartre se declara marxist, prieten al Partidului Comunist Francez şi al Uniunii Sovietice.
Din cauza comunismului, el s-a îndepărtat de vechi prieteni, precum Andre Gide, Albert Camus sau Andre Malraux. Abia intervenţia sângeroasă împotriva Revoluţiei Ungare din 1956 l-a determinat pe Jean-Paul Sartre să protesteze împotriva URSS.
Filosoful francez a continuat să viziteze URSS, China sau Cuba. Era tratat ca o vedetă şi nu a văzut sau nu a vrut să vadă foamea şi sărăcia în care erau ţinuţi oamenii şi nici închisorile în care piereau intelectualii necomunişti.
