„Soartea întocmeşte uneori în aşa fel viaţa, încât aceea ni se pare ca o poveste, pe care de multe ori nici nu ne prea vine s-o credem. Aşa s-a petrecut nu de mult, într-o comuna mare de lângă Budapesta, unde trăia în linişte un nemeş ungur.
Putred de bogat de nu ştia ce să facă cu averea, el nu-şi bătea mult capul cu necazurile vieţii şi ducea un trai liniştit cu soţia sa şi cu singura fată, pe care o avea şi care era de o frumuseţe rară, în vârstă de măritat.
Într-o bună zi însă, la uşa nemeşului bătu necazul, ca să-i spulbere fericirea. Fata lui frumoasă a pierit fără urmă din casă şi bătrânul nemeş, care până atunci nu cunoscuse necazurile, a fost cuprins deodată de o supărare fără margini, văzând că singura lui copilă îşi pierduse urma. Luni de zile a căutat-o în toate părţile, dar n-a putut da nicăiri de urma ei şi el se făcea din zi în zi tot mai trist şi mai îndurerat.
Într-o zi însă i s-a din vorbele cocişului său fercheş, cu mustăţile unse cu spic, că el ar ştii ceva de soartea fetii şi de aceea l-a luat mai din scurt, să-i spună tot ce ştie. Cocişul a prins atunci caii la căruţa domnească şi l-a dus pe stăpânul său oblu la fată, care trăia ascunsă în casa mamei sale. Când şi-a văzut părintele fata, mai să leşine de bucurie şi repede vru s-o ducă acasă.
Fata însă s-a împotrivit spre mirarea lui cea mare şi i-a mărturisit că nu se duce, deoarece iubeşte de moarte pe cociş şi vrea să fie nevasta lui.
După ce toată truda părintelui a fost zadarnică de-a o face să înţeleagă că un lucru ca acesta este cu neputinţă, mai cu seamă că cocişul era însurat şi avea şi doi copii – la sfârşit s-a învoit totuşi şi astfel, după câteva săptămâni, cocişul s-a despărţit de nevastă şi a luat de soţie pe frumoasa domnişoară care se simte cică tare fericită aşa.
Ce nu face dragostea, pe lumea asta!”. [„Lumea şi Ţara. Foaie poporală cu ştiri de pretutindeni”, Anul V, nr.49, Cluj, 4 decembrie 1927]
