În fotbal, românii şi maghiarii au ajuns să fie uniţi de o crimă. Este vorba de crima a cărui victimă a fost Marian Cozma. A trebuit să aibă loc acest abject asasinat pentru ca fotbaliştii din echipele naţionale ale celor două ţări să îşi dea seama că orgoliile din sport sunt mult prea puţin importante în faţa morţii.Faptul că jucătorii celor două echipe au participat la un meci de fotbal în memoria sportivului ucis la Veszprem trebuie salutat. Fotbaliştii au înţeles lecţia. Suporterii încă nu au înţeles, dar există speranţa că o vor face. Primele semne sunt încurajatoare. Pentru faptul că suporterii maghiari nu au fluierat imnul României la Budapesta, suporterii români ar trebui să facă un pas înainte şi, la viitorul meci, să aplaude imnul Ungariei.
Aceste gesturi au şi un rol terapeutic. Oamenii pot să înveţe că respectul faţă de vecini poate să fie mai util decât un soi de ură difuză, atavică, ce provine din tot soiul de refulări istorice. Şi în numele acestui respect, pe viitor, manualele de istorie din cele două ţări ar trebui să insiste mai mult asupra unor fapte şi personaje pozitive din istoria comună. Maghiarii ar trebui să fie recunoscători românilor care au dat istoriei Ungariei două dintre cele mai importante personaje: Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin. La fel, românii ar trebui să mulţumească maghiarilor pentru faptul că principele maghiar al Transilvaniei, Gabor (Gabriel) Bethlen a creat învăţământul modern în limba română. În fond, dacă stăm şi adunăm anii, românii şi maghiarii au trăit o perioadă mult mai lungă în pace decât secvenţele istorice în care s-au războit.
