Am fost “sus” la Roşia de trei ori în ultimele 5 luni. Prima dată, prin august, 2011, cu trei clujeni, toţi reporteri, mult mai tineri decât mine. Nu mai văzusem Valea Arieşului de 30 de ani.Voiam să le transmit cum, elev fiind, ne-am dus “în sus cu mocăniţa”, cum simţeam şi acum mirosul de cărbune, fumul de la locomotiva micuţă ca de jucărie, cum ne jucam pe marginea căii ferate, cum ne opream în M. Viteazu, Buru, Lungeşti, Vidolm. Îmi era ruşine să le spun că acum nu mai este nimic. Din loc în loc lipsea calea ferată. Încercam în faţa lor să maschez neputinţa neamului din care mă trag şi eu şi ei. Nu mi-a reuşit. Erau bărbaţi în toată firea, bine pregatiţi profesional, ei înşişi deja părinţi. Visam cu voce tare că “dacă ar fi o autostradă de la Turda la Abrud”… “Este doar un vis”, zic ei. “Dar dacă acest vis ar fi preluat de un neamţ, şi transpus în realitate”, continui eu. “Hei”, îmi răspund ei. “Nu ar lăsa Bucureştiul să se finalizeze. Acolo, la Bucureşti, trebuie dat şpagă”, îmi raspund ei. Am tăcut. Tac şi acum. Oare până când, noi ardelenii, vom continua să tăcem…?
Related posts
-
Șapte lucruri care se vor schimba după înfrângerea lui Viktor Orbán în Ungaria
Înfrângerea lui Viktor Orbán și a FIDESZ în alegerile din Ungaria reprezintă sfârșitul unei epoci. Victoria... -
Tradiții și obiceiuri de Paște la ortodocși
Paștele este, pentru ortodocși, una dintre cele mai importante sărbători religioase. Sărbătoarea Paștelui, după cum bine... -
Revenirea la credință: de ce se botează o întreagă generație, din New York până la Paris
Paștele Catolic 2026 a adus un fenomen pe care nici episcopii nu îl prevedeau: un val...