Am fost “sus” la Roşia de trei ori în ultimele 5 luni. Prima dată, prin august, 2011, cu trei clujeni, toţi reporteri, mult mai tineri decât mine. Nu mai văzusem Valea Arieşului de 30 de ani.Voiam să le transmit cum, elev fiind, ne-am dus “în sus cu mocăniţa”, cum simţeam şi acum mirosul de cărbune, fumul de la locomotiva micuţă ca de jucărie, cum ne jucam pe marginea căii ferate, cum ne opream în M. Viteazu, Buru, Lungeşti, Vidolm. Îmi era ruşine să le spun că acum nu mai este nimic. Din loc în loc lipsea calea ferată. Încercam în faţa lor să maschez neputinţa neamului din care mă trag şi eu şi ei. Nu mi-a reuşit. Erau bărbaţi în toată firea, bine pregatiţi profesional, ei înşişi deja părinţi. Visam cu voce tare că “dacă ar fi o autostradă de la Turda la Abrud”… “Este doar un vis”, zic ei. “Dar dacă acest vis ar fi preluat de un neamţ, şi transpus în realitate”, continui eu. “Hei”, îmi răspund ei. “Nu ar lăsa Bucureştiul să se finalizeze. Acolo, la Bucureşti, trebuie dat şpagă”, îmi raspund ei. Am tăcut. Tac şi acum. Oare până când, noi ardelenii, vom continua să tăcem…?
Related posts
-
10 ani de la începutul Brexitului: Cum se descurcă britanicii stabiliți în Cluj
Profilul multicultural al Clujului s-a schimbat în ultimele trei decenii și jumătate. Pe lângă membrii comunităților... -
Cafenele, parcuri și destine post-imperiale: Cum reconstruiește istoricul Daniela Stanciu-Păscărița identitatea urbană a Transilvaniei
De la măreția Vienei imperiale la realitățile administrative ale României Mari, istoria nu s-a scris doar... -
Cafenele, parcuri și destine sub spectrul războiului. Lector univ. Daniela Stanciu-Păscărița: „Ziarele de acum 150 de ani ne ajută să surprindem spiritul epocii”
Cum iubeau oamenii, cum își petreceau timpul liber și cum evolua viața cotidiană în orașele Transilvaniei...