Evanghelia după Marcu: capitolele 7 şi 8Capitolul 7
– Fariseii şi datina bătrânilor –
1. Atuncea, nişte Farisei – / Şi câţiva cãrturari, cu ei –
De la Ierusalim, sosiră / Şi pe Iisus, Îl întâlniră.
2. Întâmplător, i-au observat, / Pe ucenici, că au mâncat
Cu mâinile murdare. Ei – / 3. Deci, cărturari şi Farisei,
Şi toţi Iudeii – nu mâncau, / Până când mâinile-şi spălau,
Cu mare grijă. Când sosesc, / 4. De la piaţă, nu prânzesc
‘Nainte de-a se fi scăldat, / Căci multe datini au păstrat,
Ca: spălarea ulcioarelor, / Sau spălarea paharelor.
Alte-obiceiuri de spălări, / Sunt pentru paturi şi căldări.
5. Deci, Fariseii, imediat, / Pe-nvăţător, L-au întrebat:
“Permis e, ucenicilor, / Ca datina bătrânilor,
S-o calce – căci fără-ndoială – / Ei, mânile, nu şi le spală,
‘Nainte de-a mânca?” Iisus, / 6. Privindu-i supărat, le-a spus:
“Isaia, bine a vorbit, / Atuncea, când a prorocit
De voi toţi, prefăcuţilor! / “Cinstit sunt, de acest popor,
Cu buzele. Însă, văd bine, / Cât de departe e de Mine,
7. Cu inima; iar ei voiesc, / S-arate ce mult Mă cinstesc
Şi-şi dau învăţături atunci, / Deşi-s doar omeneşti porunci.”
8. Poruncile lui Dumnezeu, / Voi le-aţi nesocotit, mereu,
În timp ce datina lăsată / De oameni, fost-a respectată –
Exemplu-i a paharelor / Spălare, sau ulcioarelor.
9. Ţineţi datina omului, / Şi nu porunca Domnului.
10. Toţi ştiţi ceea ce Moise-a zis – / Căci, în Scriptură, este scris:
“Să îţi cinsteşti tatăl şi mama”, / Iar “cine” – luaţi bine seama –
“Numai de rău, de i-a vorbit, / Pe-ai săi părinţi, e pedepsit
Cu moartea.” Dar, acuma, voi / 11. Spuneţi că de “un om, la noi,
Zice către părinţii lui / “Corban” – adică “Domnului
E închinat lucrul cu care / Pot să v-ajut” – vină, nu are.
12. Şi astfel, voi împiedicaţi / Părinţii, de-a fi ajutaţi.
13. Deci, iată cum aţi desfiinţat / Cuvântul care v-a fost dat
De Dumnezeu – porunca Lui – / Ţinând datina omului.”
– Ce spurcă pe om –
14. La Sine, gloatele, Iisus / Le-a adunat şi-apoi, a spus:
“Mă ascultaţi şi înţelegeţi, / Căci nu-i aşa precum voi credeţi!
15. Aflaţi că omul nu-i spurcat / De ceea ce el a băgat,
În gură, ci, de ce-a ieşit, / Din ea, atunci când a vorbit.
16. Urechi, de are cineva, / Ceea ce-am spus, pricepe-va!”
17. După ce-n casă au intrat, / Discipolii L-au întrebat
Care e tâlcul pildei Lui, / Spusă de El, norodului.
18.“Şi voi, nepricepuţi, sunteţi?” – / Le-a zis Iisus – “Nu-nţelegeţi
Că tot, ce omul va mânca, / Nicicând, nu poate a-l spurca?
19. Findcă hrana omului / Nu intră în inima lui,
Ci-n pântec şi-n hazna apoi.” / A vorbit astfel, pentru noi,
Făcând bucatele, curate – / Toate putând a fi mâncate.
20. În urmă, a adãugat: / “Să ştiþi că omul e spurcat,
Numai de ce-a ieşit, din el – / De relele, de orice fel –
Acestea doar, îl vor spurca. / 21. Din inimă, ies lucruri ca:
Ucideri, preacurvii, curvii, / 22. Furt, gânduri rele, lăcomii,
Înşelăciuni, hule, trufia, / Ochiul cel rău şi nebunia.
23. Aceste rele, vor pleca / Din om, şi ele-l vor spurca.”
– Femeia Cananeancă –
24. Iisus plecă spre-al Tirului / Ţinut, şi al Sidonului.
La o căsuţă S-a oprit, / Spre a nu fi descoperit,
Dar n-a putut rãmâne-ascuns. / 25. La El, îndată, a pătruns
O mamă, foarte necăjită – / Fata fiindu-i stăpânită,
De un duh rău. A auzit, / Despre Iisus, ce s-a vorbit,
Şi-n grabă, ea a alergat / La El şi I s-a închinat.
26. Acea femeie Cananeană, / Era siro-feniciană –
Grecoaică, după al ei fel, / Străină, în locul acel.
Ea Îl rugase, pe Iisus, / 27. Să-i scape fiica. El a spus:
“Nu-i bine, pâinea, să o iei, / De la copii ăi, la căţei,
Să o arunci; ci pe copii, / Întâi, îi saturi – cred că ştii!”
28. “Aşa e Doamne, dar şi ei” – / Răspunse ea – “bieţii căţei,
Cu firmituri, îşi potolesc / Foamea, pe care le găsesc,
Pe jos, căzute-ntâmplător, / Sub mesele copiilor.”
29. Mirat de al ei crez, Iisus, / Femei-aceleia i-a spus:
“Prin felu-n care ai vorbit, / Copila s-a tămăduit!”
30. Acasă, ea a alergat / Şi şi-a găsit fetiţa-n pat,
Şezând cuminte, liniştită, / De duhul cel rău, părăsită.
– Vindecarea unui surdo-mut –
31. Iisus plecă, dupã aceea, / Din Tir, şi merse-n Galileea.
Pe la Decapole-a trecut, / De-a vizitat acel ţinut.
32. Un surdo-mut a fost adus, / Şi-n faţa Domnului l-au pus.
Acei care l-au însoţit, / De-nvăţător au stăruit,
Rugându-L, pentru omu-acel, / Să Îşi aşeze, peste el,
Mâna, spre a fi vindecat. / 33. Iisus, atuncea, l-a luat
Şi într-un loc retras l-a dus. / Un deget, în urechi, i-a pus,
Şi-atinse cu scuipatul Lui, / Limba legată-a mutului.
34. Apoi, spre cer, Şi-a ridicat / Ochii, şi-adânc, a suspinat,
Iar când, “Efata!” a rostit – / “Deschide-te!” – e tălmăcit –
35. S-a întâmplat, ca într-un vis: / Urechile i s-au deschis,
Vorbirea i s-a dezlegat, / Iar omul fost-a vindecat.
36. Iisus îi zise, omului, / Să nu mai spună nimănui,
În ce fel s-a tămăduit. / Însă, cu cât era oprit,
Omul – sau cei ce l-au adus – / Cu-atât mai mult, la toţi, au spus.
37. Cei ce-au văzut, uimiţi erau, / Peste măsură, şi ziceau:
“Prin vorbă, sau mâna de-Şi pune, / Toate le face de minune:
Surzii auzu-şi dobândesc, / Cei ce-au fost muţi, acum vorbesc.”
– A doua înmulţire a pâinilor –
1. În zilele care-au urmat, / Mare norod s-a adunat,
Ca să-L asculte, pe Iisus. / El, ucenicilor, le-a spus:
2. “Mi-e milă de această gloată. / S-au împlinit trei zile, iată,
De când aici stau, lângă Mine, / Şi n-au mâncat nimic. Nu-i bine,
3. Flămânzi, să-i las, a se-nturna / Acasă, căci vor leşina,
Pe drum, de foame. Sunt trudiţi – / Mulţi, de departe sunt veniţi.”
4. Discipolii au întrebat: / “Cum va putea fi săturat,
Aici şi-acum, acest popor, / În ăst pustiu, neprimitor?”
5. “Să-mi spuneţi, câte pâini aveţi?” / A-ntrebat El. “Şapte.” “Vedeţi?
Atuncea, pâinea e destulă – / Ajunge, pentru-a fi sătulă,
Întreaga lume de aici” – / Le-a spus Iisus, la ucenici.
6. Apoi, a zis norodului, / Ca fiecare-n locul lui,
Să se aşeze pe pământ. / A mulţumit Domnului Sfânt,
Şi-n urmă, pâinea, a luat-o, / A frânt-o în bucăţi, şi-a dat-o
Pe mâna ucenicilor, / Să o împartă la popor.
7. Ei mai aveau şi câţiva peşti. / Când i-a luat şi pe aceşti,
Iisus i-a binecuvântat / Şi ucenicilor i-a dat,
Ca să-i împartă şi pe ei. / 8. Astfel, au fost hrăniţi toţi cei
Aflaţi acolo; au mâncat / Cu toţii şi s-au săturat,
Iar coşurile adunate – / Cu firmituri – şapte-au fost toate.
9. Cam patru mii de inşi mâncară / Atuncea, şi se săturară.
– Aluatul Fariseilor –
10. Iisus, de ucenici urmat, / În Dalmanuta a plecat,
Cu o corabie. La ei, / 11. Veniră nişte Farisei,
Care, ştiindu-i din ‘nainte, / Porniră-o ceartă de cuvinte,
Cerând un semn din cer. Iisus / 12. A suspinat în Duh şi-a spus:
“Un semn, neamul acest voieşte, / Dar vă asigur: nu primeşte!”
13. Urcă-n corabie apoi, Şi se întoarse înapoi.
14. O pâine-aveau, când au plecat, / Căci ucenicii au uitat,
Alta, să cumpere. Iisus / 15. Le-a dat în grijă şi le-a spus:
“Neîncetat, atenţi să fiţi: / De-un aluat să vă păziţi –
De cel al Fariseilor / 16. Şi-al lui Irod!” În gândul lor,
Discipolii au cugetat: / “Vorbeşte-aşa, căci am uitat –
Cu graba să ne îmbarcăm – / De pâine, ca să cumpărăm.”
17. El, însă, gândul le-a citit: / “De ce, la pâine, v-aţi gândit?” –
I-a întrebat – “Tot nu puteţi, / Ceea ce-am spus, să-nţelegeţi?
Vă este inima-mpietrită? / 18. Vederea voastră e slăbită,
Încât chiar dacă ochi aveţi, / Cu toate-acestea, nu vedeţi?
Urechi aveţi, dar n-auziţi! / Cum oare, nu vă amintiţi
19.Când Eu am frânt cele cinci pâini, / Iar voi – cu ale voastre mâini –
Cinci mii de inşi, aţi săturat? / Coşuri, câte aţi ridicat,
Cu firmituri ce-au mai rămas?” / “Doişpe!” – răspunserã-ntr-un glas
20. Discipolii. “V-aţi amintit, / Când şapte pâini, am împărţit,
Şi cum patru mii de bărbaţi / Au fost, atuncea, săturaţi?
Ştiţi câte coşuri aţi adus, / Cu firmituri?” “Şapte!” – au spus
21. Discipolii din nou. “Vedeţi? / Şi nici acum, nu-nţelegeţi?”
– Vindecarea unui orb la Betsaida –
22. Când, la Betsaida, ei s-au dus, / Un orb, în faţa lui Iisus,
A fost pedată-nfăţişat. / Însoţitorii L-au rugat
Să îl atingă. Atunci, El, / 23. Luându-l pe orbul acel,
De mână, a ieşit din sat. / Apoi, pe ochi, i-a pus scuipat
Şi-Şi lăsă mâna peste el, / Zicând: “Ce vezi?” Orbul acel
24. Răspunse: “Acum, văd ceva… / Văd că se mişcă cineva…
Văd nişte oameni mergând… dar, / Copaci parcă ar fi, îmi par.”
25. Iisus, mâna, pe ochi, i-a pus, / Şi să privească ţintă-a spus.
Îndată, fu tămăduit, / Şi-a văzut totul, desluşit.
26. Iisus, acasă, l-a trimis: / “În sat, să nu intri!” – i-a zis –
“Să nu spui ce s-a întâmplat, / La nimeni!” Apoi, l-a lăsat.
– Mărturisirea lui Petru –
27. Iisus, cu-ai Săi, veni să stea, / La Filip, în Cezarea.
Acolo, El i-a întrebat, / Pe ucenici: “Nu aţi aflat,
Ce spune lumea, despre Mine? / Ştie norodu-acesta, cine
28. Sunt Eu?” “Aşa zice poporul: / Că eşti Ioan Botezătorul,
Iar alţii spun că eşti Ilie, / Cel care-i aşteptat să vie;
Şi foarte mulţi, din acest loc, / Consideră că eşti proroc.”
29. “Voi, însă” – a-ntrebat El iar – / “Voi, cine credeţi că sunt, dar?”
“Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” – / Petru a zis – “Aşa cred eu!
Tu eşti Hristosul, negreşit!” / 30. Atunci, Iisus le-a poruncit,
Să nu mai spună nimănui, / Că El e Fiul Domnului.
– Iisus vesteşte patimile şi moartea Sa –
31. De-atunci, Iisus a început / Ca să le facă cunoscut,
Care e viitorul Lui: / Le-a spus că Fiul omului,
Mult are ca să pătimească / Şi că au să-L tăgăduiască
Bătrânii, preoţii cei mari – / Cu toţi vestiţii cărturi –
Şi omorât are să fie, / Dar, în trei zile, o să-nvie.
32. Iisus, pe faţă, le-a vorbit, / Când aste lucruri le-a vestit,
Iar Petru-ndată L-a luat, / Deoparte, unde L-a mustrat.
33. El, pe discipoli, i-a privit / Şi-apoi, lui Petru, i-a vorbit:
“Satano! Înapoia Mea! / Căci gândurile acestea
Nu sunt spre lucrul Domnului, / Ci-s către lucrul omului!”
34. Apoi, El, ucenicilor / Şi, de asemeni, tuturor
Celor prezenţi, le-a spus: “De vrea / Oricine, ca pe urma Mea,
Să meargă, renunţe la Sine, / Să îşi ia crucea şi, pe Mine,
Să Mă urmeze! Pentru că, / Oricine-i cel ce încearcă
35. Să-şi scape viaţa, va muri! / Însă acel ce va pieri,
Din a Mea pricină, acel / O s-o câştige, pentru el!
36. Care-i folosul omului, / Când toată lumea e a lui,
Dar sufletul şi l-a pierdut? / 37. Sau, oare, ce n-ar fi făcut,
Ca sufletul, să şi-l salveze / Şi astfel, viaţa să-şi păstreze?
38. Ruşine, cui îi e, de Mine, / De-al Meu cuvânt, să ştie bine,
Că ruşina-se-va de el / Şi Fiul omului, la fel,
Când, însoţit de sfinţii Lui, / Veni-va-n slava Tatălui.”
