Astronomia islamică timpurie a început sub califul al-Ma’mun, care a sponsorizat observatoare de la Damasc la Bagdad. Acolo, savanții măsurau un grad meridian, determinau parametrii solari și efectuau observații detaliate ale Soarelui, Lunii și ale planetelor.
În secolul al X-lea, Dinastia Buyid a susținut lucrări astronomice majore, inclusiv instrumente mari folosite în jurul anului 950 și observații înregistrate de personalități precum Ibn al-A‘lam. Al-Sufi, sub conducerea lui Adud al-Dawla, a revizuit catalogul stelar al lui Ptolemeu, iar alți conducători au fondat observatoare în Bagdad. Astronomi precum Ibn Yunus și al-Zarqali au folosit instrumente avansate în Egipt și al-Andalus.
Mai târziu, Malik Shah I a fondat un observator important în Isfahan, unde Omar Khayyam și colegii săi au scris o carte cu parametrii corpurilor cerești și au creat calendarul solar persan (Jalali), care este baza calendarului solar Hijri de astăzi, folosit în Iran și Afganistan.
În secolul al XIII-lea, Hulegu Khan a fondat observatorul Maragha, proiectat de Nasir al-Din al-Tusi. Acesta a găzduit spații de locuit, o bibliotecă și o moschee și a reunit astronomi de renume care au adus îmbunătățiri majore sistemului ptolemeic pe parcursul a cinci decenii.
Evoluția Observării Cerului în Epoca de Aur Islamică
În 1420, Ulugh Beg a construit un alt observator important în Samarkand, redescoperit ulterior în 1908. În 1577, Taqi al-Din a înființat un mare observator în Constantinopolul otoman, dar acesta a fost distrus în 1580 din cauza opoziției față de activitățile sale astrologice.
Pe măsură ce cultura observatoarelor a avansat, oamenii de știință musulmani au fost, de asemenea, pionieri ai primelor planetarii. Ibn Firnas a creat un planetariu de sticlă în casa sa, complet cu sunete artificiale și efecte atmosferice.
Astronomii musulmani din Epoca de Aur Islamică au îmbunătățit multe instrumente astronomice anterioare, iar ceea ce știm despre aceste instrumente provine din exemple care au supraviețuit și din tratate medievale. Globurile cerești erau folosite pentru a rezolva probleme din astronomia cerească, cum ar fi determinarea coordonatelor stelelor sau a altitudinii Soarelui; aproximativ 126 mai există astăzi.
Savanți precum Jabir ibn Aflah, al-Sufi și al-Battani și-au rafinat designul, au adăugat hărți stelare precise și le-au folosit pentru a înregistra date, nu doar pentru observare. Instrumente similare, precum sferele armilare și astrolabul sferic unic islamic, au fost descrise și în manuscrise.
Astrolabul, introdus în știința islamică în secolul al VIII-lea, a devenit cel mai important dispozitiv astronomic medieval. Acesta le permitea utilizatorilor să modeleze cerul, să determine pozițiile corpurilor cerești, să calculeze timpul și să găsească qibla (direcția către care un musulman trebuie să se roage).
Care au fost inovațiile tehnice în astronomia islamică
Designul astrolabului său permitea rezolvarea grafică a problemelor matematice complexe, iar versiuni modificate precum astrolabul marinarului au ajutat navigația pe mare. Inovații precum astrolabul universal al lui al-Zarqali, utilizabil la orice latitudine, au avansat și mai mult instrumentul. Aceste evoluții au influențat foarte mult navigația, explorarea și, ulterior, progresul științific din Europa.
Al-Biruni a creat „Cutia Lunii”, un calendar lunisolar mecanic timpuriu folosind un tren de angrenaje cu opt roți – unul dintre cele mai vechi dispozitive mecanice de calcul cu funcție fixă. Cadranele solare au fost rafinate prin îmbunătățirea teoriei și a construcției, cercetători precum Khwarizmi producând tabele care simplificau calculele; exemple notabile includ cadranul solar din secolul al XIV-lea al lui ibn al-Shatir pentru Moscheea Umayyadă din Damasc.
Musulmanii au inventat, de asemenea, mai multe tipuri de cadrane, cum ar fi cadranele sinusoidale, orare, murale și universale, utilizate pentru măsurarea altitudinilor cerești, determinarea timpului și rezolvarea problemelor astronomice; contribuții majore au venit de la Bagdad în secolul al IX-lea și de la astronomul sirian Abu Bakr ibn al-Sarah al-Hamawi.
Equatoria erau instrumente pentru calcularea pozițiilor planetare, au fost dezvoltate în continuare de cercetători islamici precum Ibn al-Samh și al-Zarqali, ale căror tratate descriu construcția și utilizarea lor. Astronomia islamică a influențat și arta, imaginile cosmologice apărând în manuscrise, lucrări în metal, monede și arhitectură – cum ar fi cupola decorată cu zodii de la Qasr Amra – unde motivele cerești exprimau atât cunoștințe științifice, cât și semnificații simbolice.
Surse:
- Asociația Espanola de Marina Civil — „O scurtă istorie a observatoarelor din lumea islamică”.
- Muzeul de Istorie a Științei – „Știința și Islamul: Introducere în astronomia în Islam”.
Foto: Munca lui Taqi al-Din în observator.
Citește și:
