Index Librorum Prohibitorum sau Indexul cărților interzise a fost o listă întocmită de Biserica Catolică, care interzicea publicațiile considerate eretice sau imorale. Catolicilor li s-a interzis să citească sau să imprime aceste lucrări fără permisiune, iar unele state catolice au impus lista prin lege.
Indexul cărților interzise a apărut pe fondul preocupărilor tot mai mari cu privire la răspândirea ideilor după presa tipografică inventată de Johannes Gutenberg în jurul anului 1440. Până în secolul al XVI-lea, răspândirea rapidă a informațiilor (în special a scrierilor religioase din timpul Reformei) a determinat atât bisericile, cât și guvernele să reglementeze tipărirea cărților. Au fost introduse sisteme de licențiere pentru controlul producției și circulației lucrărilor potențial disidente sau controversate.
Indiciile timpurii de cenzură au apărut între 1529 și 1571. În 1557, Anglia a limitat drepturile de tipărire pentru selectarea instituțiilor și tipografilor ca să reducă disidența. Franța a impus și controale stricte, exemplificate prin execuția scriitorului Etienne Dolet și edicte dure precum Chateaubriant (1551) și Compiegne (1557). Aceste edicte includeau prevederi pentru despachetarea și inspectarea tuturor cărților aduse în Franța și aplicarea pedepsei cu moartea ereticilor.
Tiparnițele erau adesea considerate subversive, drept urmare mulți care le-au deținut au fost închiși. Biserica și statul s-au aliniat adesea în cenzură, mai târziu, legile privind drepturile de autor, cum ar fi Legea privind drepturile de autor din Marea Britanie din 1710, au înlocuit cenzura, dar au limitat profitul obținut de pe urma cărților, spre deosebire de Germania, care a înregistrat o creștere economică datorită puținelor restricții pe care le avea.
Primele liste de cenzură au apărut în regiunile catolice
Primele liste de cenzură au apărut în regiuni catolice precum Țările de Jos (1529), Veneția (1543) și Paris (1551). Pe fondul conflictului religios, atât autoritățile catolice, cât și cele protestante au căutat să controleze tipărirea pentru reducerea ereziilor. În Veneția, care a fost un important centru de tipar, au fost ciocniri frecvente între cenzori și editori.
Primul Index roman, emis de Papa Paul al IV-lea în 1557, a fost retras, dar a urmat o versiune mai strictă în 1559, care a interzis lucrări întregi cu o listă de peste 550 de autori. Opoziția a reformulat restricțiile cu Indicele Tridentin (1564), mai puțin restrictiv, care a devenit standardul. Totuși, indicele tridentin a interzis lucrările savanților protestanți, chiar și în domenii non-religioase, limitând accesul catolic la o gamă largă de cunoștințe.
În 1571, a fost înființată Sfânta Congregație a Indexului pentru a evalua și cenzura scrierile considerate eronate de Biserica Catolică. Sfânta Congregație a actualizat Indexul cărților interzise al Papei Pius al IV-lea, a emis liste de corecție și l-a sfătuit pe papa, care a avut aprobarea finală asupra listelor. Lucrările erau examinate de doi evaluatori înainte de a fi discutate în ședințe.
În 1897, Papa Leon al XIII-lea a publicat o versiune actualizată (Index Leonianus), care a perfecționat cenzura prin țintirea unor pasaje specifice. În 1917, Congregația Index a fuzionat cu Sfântul Oficiu, acum Congregația pentru Doctrina Credinței.
Pe parcursul timpului, Indexul cărților interzise a avut mai multe adăugiri și eliminări
La 7 decembrie 1965, reforma curiei Integrae servandae a Papei Paul al VI-lea a reorganizat Sfântul Oficiu în Congregația pentru Doctrina Credinței, eliminând Indexul din atribuțiile sale. În iunie 1966, Congregația a anunțat că Indexul nu mai are legalitate, deși a fost păstrat pentru îndrumarea morală. Legea canonică actuală necesită aprobarea Bisericii (nihil obstat, imprimatur, imprimi potest) pentru publicarea lucrărilor teologice, de scriptură sau morale.
Indexul Librorum Prohibitorum a avut atât adăugiri, cât și eliminări de-a lungul timpului. Lucrările lui Antonio Rosmini-Serbati au fost interzise în 1849, dar eliminate din listă până în 1855 și au fost lăudate ulterior de Papa Ioan Paul al II-lea. Indexul din 1758 a ridicat interdicția generală a heliocentrismului, deși cercetătorii catolici erau implicați deja în astfel de idei. Matematicienii franciscani au publicat o ediție din 1742 a Principilor lui Newton, recunoscând heliocentrismul ca fiind esențial pentru înțelegerea acestor lucrări.
Foto: Galileo înaintea Sfântului Oficiu. Pictură de Joseph-Nicolas Robert-Fleury, 1847.
CITEȘTE ȘI:
