Falsificarea istoriei: Regii si cultura

Inainte cu mult timp de a avea o „noapte a muzeelor”, o „noapte a bibliotecilor”, o „noapte a companiilor”, istoria recenta a romanilor a insemnat in registrele sale si o „noapte a mintii”. Este vorba, despre un real proces de „reeducare”, de falsificare si rescriere a istoriei, declansat spre finalul anului 1944. Pentru inceput, aceasta falsificare trebuia sa aduca justificarile necesare preluarii puterii de catre comunisti. Pe parcurs insa, falsificarea a ramas, dovedindu-se a fi cel mai bun instrument de sustinere a regimului politic importat. 

Iar azi, consecintele acestei inselaciuni se pot traduce, in linii extrem de simple, in analfabetism politic, dezinformare si deznationalizare sufleteasca a romanilor. 

Incepem sa prezentam o serie de articole aparute in presa clujeana, in primii ani de dupa cel de-al doilea razboi mondial, pentru a intelege poate mai bine cum s-a realizat falsificarea si instrumentalizarea istoriei in justificarea si sustinerea politicului. 

Regii şi cultura

„Nu sunt mulţi ani de când oameni oarecum în atingere cu trebile culturii, proslăveau cu admiraţie şi evlavie binefăcătorul impuls pe care l-ar fi dat artei, ori ştiinţei, ori literaturii, unul sau altul din membrii dinastiei de Hohenzollern Sigmaringen. O afirmaţie mai depărtată de realitate, un neadevăr mai sfruntat nici că se putea. Căci monarhia, născută din interesele burgheziei, ca şi ale imperialismului prusac, care ţinea să-şi prepare terenul pentru viitoarea invazie în Balcani – a constituit o permanentă frână în calea dezvoltării sociale şi culturale a României.

Speriată de urmările pe care le-ar putea avea mişcarea de emancipare a poporului român, al cărei semnal tocmai reprezentanţii ei îl dăduseră în acel viforos 1848, burghezia zisă <> n-a pregetat să se alieze cu moşierimea pentru înlăturarea lui Cuza, care începuse a deveni periculos, şi pentru instituirea monarhiei ca o pavăză împotriva revendicărilor populare. <> regilor noştri, de care s-a făcut atâta caz, dar loialitate nu faţă de popor ci faţă de asupritorii lui, faţă de clasele exploatatoare – nu s-a desminţit niciodată.

Barbarul şi sângerosul masacru al ţărănimii răsculate în 1907, sau mai târziu cele de la Griviţa şi Lupeni, ca şi ultima aventură a războiului împotriva Uniunii Sovietice, în care şi-au aflat moartea sute de mii de muncitori şi ţărani – au fost îndeplinite cu consimţământul tacit sau cu participarea directă a monarhiei, pentru garantarea privilegiilor moşierimii şi burgheziei. Cum ar fi fost deci posibil ca regii României să contribuie la dezvoltarea culturii, când aceasta ar fi deschis ochii mulţimilor şi ar fi ameninţat însăşi poziţia lor ca mari latifundiari şi aliaţi fideli ai claselor exploatatoare?

Să recunoaştem totuşi că aparenţele puteau să înşele. Unul din membrii dinastiei de Hohanzollern Sigmaringen, prin pompa zgomotoasă desfăşurată în jurul Palatului, şi-a atras din partea linguşitorilor care oftau în jurul lui apelativul de – crudă ironie – <>. E vorba de Carol II, care mobilizase o armată de profesori străluciţi să facă educaţia odraslei sale, în timp ce jumătate din populaţia ţării plutea în negura analfabetismului. În acest timp se vorbea cu admiraţie de avântul pe care l-ar fi luat cultura sub  domnia sa, când presa democrată era suprimată, iar operele scriitorilor progresişti erau arse în pieţe publice. Scriitori conştienţi de menirea lor, ca Alexandru Sahia sau alţii, erau sortiţi să moară în mizeria cea mai cumplită. Cât despre Fundaţiile zise regale, subvenţionate din belşug cu fonduri grase, stoarse din munca aspră a ţăranilor şi muncitorilor, au încurajat într-adevăr cultura, dar ce fel de cultură? Era o cultură stearpă de valori, fără aderenţe cu viaţă adevărată a poporului nostru, purtând în sine doar sămânţa furtunilor viitoare care aveau să se abată asupra ţării noastre. Poezia tradiţionalistă, ortodoxistă şi mistică, romanul experienţialist, eseul trăirist – toate în mare cinste pe vremea aceea, n-au fost decât preludiul odiosului cântec legionar. Cultura încurajată de Carol era o ediţie de probă a <> totalitare din timpul dictaturii fasciste. În acelaşi timp, cu un cinism rar întâlnit, se făcea şi <> înveninând prin căminele culturale relaţiile dintre popoarele conlocuitoare şi pregătind atmosfera pentru instaurarea fascismului.

Mihai apoi, care a venit în fruntea ţării odată cu bandele legionare, a participat la declanşarea şi susţinerea războiului de agresiune împotriva U.R.S.S., încurajând tacit, prin aceleaşi Fundaţii regale, o adevărată campanie obscurantistă de întunecare a minţilor şi distrugere a culturii.

Iată deci cum au <<încurajat>> regii noştri cultura. Rămăşiţă feudală prin excelenţă, monarhia îşi arogă pretenţia <> în cultură şi artă, în vremea noastră când publicul consumator de cultură a depăşit cu mult graniţele strâmte ale curţii. Acum când monarhia a fost răsturnată, oamenii noştri de cultură îşi îndreaptă liberi spre masele populare, căutând să le prindă pulsul, să înţeleagă vocea mulţimii şi să-i satisfacă aspiraţiile. Vremea mecenaţilor s-a terminat demult; cultura, arta au devenit un bun al poporului, căruia trebuie să îi slujească de oglindă şi îndreptar”. [Ioanichie Olteanu, Regii şi cultura, în „Lupta Ardealului”, Anul IV, nr.421, Cluj, 14 ianuarie 1948].