Educaţia tineretului este una dintre marile probleme ale României contemporane, cu adânci rădăcini în istorie şi cu efecte majore în viitor. Voi încerca – foarte succint – să tratez această temă din punctul de vedere al eticii, sociologiei şi al filosofiei politice.Educaţia tineretului trebuie tratată cu deosebită responsabilitate, dat fiind faptul ca ea asigură socializarea acestuia. Din punct de vedere sociologic, socializarea este un produs individual şi colectiv cu multiple semnificaţii, conotaţii şi interpretări, prin care sociologi, psihologi şi antropologi oferă explicaţii ştiinţifice cu privire la trecerea insului uman de la ipostaza de “nou născut” la cea de “ins”, de actor social, cu preocupări şi responsabilităţi. Cele trei elemente ale existenţei sociale sunt familia, comunitatea – adică satul, strada, cartierul, şcoala, biserica – precum şi societatea, implicând ocupaţia, rangul, vocaţia. Pentru treptele sociale ale socializării, care transformă un nou născut în “ins”, importante sunt viaţa, familia, şcoala – adică educaţia care determină ocupaţia şi rangul, toate acestea furnizând prestigiul actorului social. Procesul real de socializare a copilului şi al adolescentului – ca direcţie principală – se manifestă în familie şi în şcoală. Calea spre împlinire, numită socializare, este susţinută de două componente mâna şi mintea. Mintea e spirit, iar mâna este acţiune pragmatică. În funcţie de cum este utilizată mintea şi mâna, individul social ocupă o poziţie şi deţine un rol în familie, comunitate şi societate. Socializarea deplină se face la nivelul minţii. Mintea copilului imită, învaţă, vorbeşte, desenează, cântă, se opune şi controlează acţiunile mâinii. Omul social, matur şi eficient se manifestă în societate în funcţie de corelările dintre acordul şi dezacordul din ins, între utopiile minţii şi competenţele mâinii.
Pentru înţelegerea socializării şi a importanţei extreme a educaţiei, voi expune foarte foarte pe scurt teoriile a doi sociologi: G.H. Mead şi Jean Piaget. Potrivit americanului G.H. Mead, în procesul evoluţiei sale, insul ajunge să se transforme în “persoană semnificativă” – recunoscută de către societate – devenind un “altul generalizat”. Mead oferă si o interpretare a principalelor faze ale dezvoltării copilului, dând o atenţie deosebită apariţiei sinelui. Conform teoriei sale, bebeluşii şi copii mici se dezvoltă ca fiinţe sociale, în primul rând prin intermediul acţiunilor celor din jurul lor. O modalitate este joaca, în carea copiii mici imită deseori ceea ce fac adulţii. Joaca evoluează de la o simplă imitaţie la lucruri mai complicate, în cadrul cărora un copil de 4 – 5 ani va interpreta rolul unui altul. Preluarea rolului celuilalt reprezintă procesul de a învăţa ceea ce însemnează a fi în pielea altei persoane. În această faza copiii dobândesc un sentiment dezvoltat al sinelui, căpătând o înţelegere a lor înşişi în calitate de agenţi separaţi (în calitate de “eu”) văzându-se pe sine prin ochii celorlalţi. Conştiinţa de de sine apare atunci când copilul distinge între “mine” şi între “eu”. Potrivit lui Mead, “eu” defineşte bebeluşul nesocializat, o adunătură de nevoi şi dorinte spontane, în timp ce “pe mine” reprezintă “sinele social”. Indivizii dezvoltă conştiinţa ajungând să vadă aşa cum îi văd alţii pe ei. În jurul vârstei de 5 ani copilul devine un agent autonom, capabil de înţelegere de sine, capabil să opereze în afara contextului familiei, aceasta fiind consecinţa unei capacităţi dezvoltate de conştientizare a sinelui. Un stadiu mai avansat în dezvoltarea copilului este la vârsta de 8 – 9 ani. Aceasta este vârsta la care copiii înclină mai mult spre jocurile organizate şi mai puţin spre joaca nesistematizată. Acum ei încep să înţeleagă valorile şi moralitatea, în funcţie de care se desfăşoară viaţa socială. Pentru a învăţa jocuri organizate, trebuie înţelese regulile jocului şi noţiunile de onestitate şi participare egală. În acest stadiu copilul învaţă să să priceapă ce înseamnă “celălalt generalizat”, adică tocmai valorile generale şi regulile morale prezente în cultura în care se dezvoltă el. În esenţă, procesul socializării înseamnă alcătuirea “Sinelui”, adică a entităţii profunde socio-spiritual-culturale a omului.
Jean Piaget şi-a îndreptat atenţia spre zona dezvoltării cognitive, ajungând la concluzia că procesul de dezvoltare se desfăşoară în 4 stadii, şi anume:
Stadiul senzorial motor care se manifestă în primul an şi jumătate de viaţă, timp în care învăţarea are loc prin simţuri, în special prin contactul fizic cu lumea. Copilul împinge, loveşte, atinge, înghionteşte şi muşcă obiectele. În această perioadă copilul nu poate folosi simboluri sau nu se poate angaja în gândirea superioară. Lumea lui se rezumă la experimentarea fizică directă a mediului înconjurător.
Urmează apoi “Stadiul preoperaţional”, ce durează, aproximativ, de la vârsta de 18 luni până la 7 ani, în care se dezvoltă rapid capacitatea de a folosi simboluri şi îndeosebi limbajul. Copilul începe să înteleagă lucruri pe care nu le vede sau nu le atinge. Poate face deosebire intre realitate şi fantezie. Totuşi, el are o perspectivă egocentrică a lumii, părându-i-se pare greu să vadă din perspectiva altuia.
Stadiul operaţional concret este între vârstele de 7 şi 11 ani, când copilul dobândeşte capacitatea de a folosi logica şi de a aprecia perspective alternative. Logica îi permite să înţeleagă natura cauzei şi a efectului, gândirea continuând să rămână legată mai degrabă de obiecte concrete, identificabile şi de evenimente, decât de idei abstracte. El începe a înţeleage perspectiva altora şi să vadă punctele de vedere alternative.
Stadiul operaţional formal debutează în jurul vârstei de 12 ani, când copilul începe să gândească abstract. Capacitatea de gândire abstractă îi îngăduie să depăşească limita timpului şi spaţiului, permiţându-i să vizualizeze cu exactitate un viitor şi locuri pe care nu le-a văzut. În mod cert, în socializare există o interacţiune între datul natural al omului (simţurile: văz, auz, miros) şi cucerirea lumii prin limbaj, adică asumarea de către indivizi a realităţii în care comunică şi se comunică. Există o interacţiune între socializare şi apartenenţa individului la identitatea etnică, în sensul că socializarea presupune o asimilare culturală şi comportamentală în cadrul comunităţii etnice ca realitate socială şi politică, punctul maxim al socializării fiind o maturitate pe care tineretul o trăieşte real şi uneori îl obligă la atitudini în raportul dintre ednie şi traiul bun.
Această interacţiune se vede extrem de clar în tendinţa de “evadare” a tineretului român din spaţiul său de dezvoltare şi evoluţie. Datul natural îi permite să perceapă realitatea habitatului său şi să-l vadă drept nepropice evoluţiei sale, determinându-l să îşi asume cucerirea altor zone ale lumii în care există cu adevărat comunicare, unde comunică şi i se comunică. Immanuel Kant spunea ca “Vedem numai în măsura în care înţelegem”. Faptul acesta este extrem de adevărat. Astfel, spre exemplu, banalul cartof poate fi văzut în mod diferit de către potenţialii privitori, în funcţie de educaţia formaţională a fiecăruia. Ţaranul vede în el planta ce se dezvoltă având ca finalitate tuberculul respectiv şi îl asociază cu munca depusă pe parcursul anului şi cu posibilitatea realizării unui câştig. Orăşanul îl va privi ca pe un simplu aliment, în timp ce bucătarul va vedea în el multiple modalitătii de etalare a artei sale culinare. Am dat acest exemplu, doar pentru a sublinia importanţa educaţiei în procesul transformării fiinţei de la stadiul de “nou nascut”, la cel de agent social, angrenat în realitatea obiectivă a naţiunii din care face parte.
Prin prisma filosofiei politice educatia tineretului este deosebit de importantă, având implicatii majore în evoluţia istorică a naţiunii. În noile condiţii generate de aderarea ţării noastre la Uniunea europeană, se impune ca educaţiei tineretului să i se acorde o deosebită atenţie. Trebuie avut în vedere faptul că riscul de a ne transforma într-o simplă populaţie a Europei, este extrem de mare. Pierderea oricărei legături cu trecutul, cu istoria noastră – despre care Bălcescu spunea că “este cea dintâi carete a unui neam” – determină lipsa oricărei perspective în viitor. Nici o naţiune nu poate să ignore – fără grave consecinţe pentru prezenţa ei în istorie – nevoia educaţiei fiilor ei, în spiritul valorilor naţionale, al patriotismului, al dragostei pentru istoria proprie, pentru limba naţiunală, pentru înfăptuirile ce o definesc.
Educaţia nu trebuie privită prin prisma considerentelor de ordin economic. Ea, asemeni sectorului de sănătate, nu este o ramură economică generatoare de profit imediat şi nu trebuie tratată caatare. De aceea, în condiţiile restaurării capitalismului, nu trebuie să uităm că “omul este cel mai preţios capital”. Faţă de educaţia acestui “capital”, de educarea lui în spiritul valorilor moralei creştine, este necesară o atenţie deosebită. Anunţul morţii lui Dumnezeu, făcut de Nitzsche, trebuie să se constituie într-un semnal de alarmă şi să atenţioneze asupra crizei valorilor morale ale societăţii. Aici trebuie să intervină sistemul educaţional, implicându-se în reformarea socieţi româneşti, prin reabilitarea valorilor tradiţionale specifice. Dat fiind faptul că suntem o populaţie creştină, religia are obligaţia de a ghida societatea românească spre vechea matcă a evoluţiei ei, prin reinstaurarea valorilor etice ale moralei creştine.
Dacă educaţia este atât de importantă în viaţa noastră, de ce ne batem joc de ea?
De ce permitem unora cu mari carente în bagajul de cultură – “educaţi” doar pe un segment îngust al pregătirii profesionale – să ne conducă destinele?
De ce abordam o atitudine resemnată folosind până la exasperare laitmotivul “Ce să-i faci?” cu fatalistul răspuns “N-ai ce-i face!”?
Toate acestea mă duc cu gândul la sintagma populară care spune că “Din beţie se trezeşte omul, dar din prostie niciodata”. În concordanţă cu această zicătoare, profesorul Alexander BAUMGARTEN, de la UBB, spunea la un moment dat: “Atunci, când lumea românească va începe să gândească – atunci când vom înceta ca să fim tâmpiţi – vom avea, probabil, un spaţiu public, al discuţiei, al criticii, în care vom putea să reacţionăm normal, fără a inventa vini şi vinovaţi, pentru incapacitatea noastră de reacţie reflexivă.”
