Colectivizarea agricolă din România în primii ani ai comunismului a avut ca scop transformarea proprietăților funcționale și a forței de muncă agricole. Potrivit lui David Kideckel, a răspuns la condițiile postbelice mai degrabă decât unei simple ideologii. Spre deosebire de modelul sovietic, colectivizarea a fost implementată treptat, deși a implicat în continuare violențe și distrugeri semnificative din partea cadrelor de partid.
În ciuda primirii terenurilor agricole în 1945, țăranii au fost din ce în ce mai împovărați de cotele obligatorii introduse în 1946. Eforturile de extragere a cerealelor și temerile de colectivizare au stârnit tulburări, inclusiv proteste violente în Piatra-Olt în 1947 și în Fumureni în 1948.
Colectivizarea timpurie a intensificat lupta de clasă în sate, țintind țăranii înstăriți (chiaburi) prin intimidare și arestări. Statul s-a bazat pe propagandă și „munca de persuasiune” a cadrelor de partid pentru a promova colectivizarea, dar aceste eforturi au eșuat adesea din cauza lipsei de experiență a cadrelor și a incapacității lor de a explica concepte cheie, sporind scepticismul țărănilor.
Colectivizarea în România s-a bazat în principal pe constrângere, mai degrabă decât pe persuasiune. Țăranii care au refuzat să se alăture asociațiilor sau colectivelor de cultivatori au fost adesea supuși violenței, intimidării și cotelor punitive.
Violența regimului comunist și distrugerea lumii rurale
Elitele rurale, cum ar fi profesorii, preoții și țăranii mai înstăriți, au fost presați de amenințări cu închisoarea. Deși liderii de partid, precum Gheorghiu-Dej, au criticat ulterior abuzurile și violența, cadrele antrenate ale partidului au folosit frecvent teroarea pentru a impune respectarea regulilor. Procesul s-a accelerat după anul 1957 și a fost declarat finalizat în 1962.
Istoricii susțin că colectivizarea a afectat grav viața sătească, lipsindu-i pe țărani de independență și demnitate, depopulând zonele rurale și subminând stabilitatea familiei și motivația muncii.
Trupele de miliție și Securitate au înăbușit revoltele, arestându-i și pedepsindu-i aspru pe liderii acestora; autoritățile comuniste au raportat aproximativ 50.000 de țărani închiși, mulți după procese publice și condamnări lungi.
Din decembrie 1957 până în ianuarie 1958, țăranii din Suraia, Vadu Roșca și Răstoaca s-au opus colectivizării, bărbați din Răstoaca atacând chiar și un convoi al Partidului Comunist în care se afla și Nicolae Ceaușescu.
Cea mai sângeroasă represiune a avut loc la Vadu Roșca, unde nouă țărani au fost uciși, 17 răniți și 73 condamnați la pedepse lungi cu închisoarea. Zeci de țărani din apropierea orașului Răstoaca au fost trimiși în lagărul de muncă Periprava din Delta Dunării, descris de istorici ca un lagăr de exterminare cu un regim inuman.
Surse:
- Dennis Deletant – România sub regimul comunist.
- Vladimir Tismăneanu – Stalinism pentru eternitate.
Foto: Țărani colectivizați de la ferma „7 Noiembrie”, județul Bihor, luându-și acasă partea lor din recoltă în 1952.
Citește și:
Cum a organizat Pugaciov Revolta Cazacilor în Rusia
Care au fost cauzele Rebeliunii eșarfelor galbene în China din secolul al doilea
