În cazul în care UE ar da curs solicitării Chişinăului, partea transnistreană va avea la dispoziţie 6 luni ca să demonstreze progrese în eliminarea unor probleme stringente, inclusiv, a celor care au motivat sancţiunile aplicate de Consiliul UE. Este vorba de reluarea negocierilor politice, progresul în soluţionarea problemelor şcolilor moldoveneşti cu predare în baza grafiei latine din stânga Nistrului şi eliminarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a oficialilor, diplomaţilor, dar şi a oamenilor simpli. Doar că zădarnic îi ţii pe liderii transnsitreni în afara Europei dacă ei îşi pot promova interesele şi proiectul politic în instituţiile de referinţă din spaţiul post-sovietic, în special la Moscova.
De la planul Iuşcenco la Euroregiunea Nistru
Febra electorală ucraineană a transmis nişte semnale şi către diplimaţia ucrainenă că trebuie să-şi activizeze eforturile de emitere a unor semnale că posibilităţile şi resorturile Kievului nu s-au iepuizat în politica regională. Vizita imediată, după summitul CSI, a secretarului Consiliului de Securitate şi de Apărare a Ucrainei Raisei Bogatâreva la Chişnău a purtat un caracter de revigorare a priectelor geopolitice ucrainene în regiune. În primul rând, s-a reuşit relansarea iniţiativei GUAM, intrat într-un somn letargic pe timpul comunistului Voronin, a convins parlamentul moldovean să examineze tematica „holodomorului”, a vorbit despre limba drepturile ucrainenilor ca minorităţi naţionale în Basarabia, a cerut ca trupele ruse din Transnsitria să fie evacuate în conformitate cu deciziile de la Istambul şi a pledat pentru „integritatea teritorială” a Republicii Moldova. Retorica obişnuită cu care diplomaţia ucraineană a reuşit să capteze interesul Chişinăului a primat şi de această dată. Şi a doua zi demintarul ucrainean a discutat cu lidrul separatist transnsitrean Igor Smirnov despre necesiatatea „actualizării planului Iuşcenco” în dosarul transnistrean. Proiectul lansat de Iuşcenco presupune substituirea formatului de pacificatori ruşi cu unul internaţional( s-a sugerat cu un contingent extins ucrainean?!), dezarmarea trupelor armate şi acordarea unui statut de autonomie Transnistriei în componenţa Republicii Moldova. Şi tot în cadrul acestei vizite Bogatâreva a lansat iniţiativa unei noi formule de reglementare a deferendului transnistrean, inspirată pe modelul euroregional. Prin urmare ia naştere o nouă iniţiativă – „euroregiunea Nistru”!
Ne-am întrebat în treacăt, doar, dacă nu este cumva un truc electoral ucrainean ordinar ieftin?Aceste acţiuni fiind coroborate şi de noua strategie de politică externă de revigorare a unui rol regional spre care tinde Kievul. Mai ales că a urmat o întrevedere nocturnă ad-hoc a miniştrilor de externe Leancă-Poroşenko la Chişinău, la 17 decembrie, iar scopul acesteia, după cum au anunţat şefii celor două diplomaţii a fost semnarea Acordului privind protejarea drepturilor minorităţilor naţionale. Şi mai ales că ministrul ucrainean a venit la Chişinău în pofida zăpezi şi frigului ca să discute mai multe aspecte ale relaţiilor moldo-ucrainene, inclusiv problematica transnistreană, dar şi problema demarcării hotarului. Şi să nu uităm că zilele acestea a efectuat o vizită la Kiev liderul separatiştilor transnistreni Igor Smirnov, care se arata principalul contestatar al noilor iniţiative ucrainene şi pledează în continuare pentru o separare a Tiraspolului de la politica Chişinăului şi orientarea strictă spre Moscova( Totuşi, reprezentanţii Transnistriei ş-au obţinut dreptul de-a participa la demarcarea frontierei cu Ucraina, la care vor participa reprezentanţii UE şi cei ai misiunii EUBAM).
Să trecem dar în revistă o nouă iniţiativă ucraineană, una „euroregională”, prin care Kievul ispiteşte părţile implicate în conflictul transnistrean. Dar este bine de ştiut ce model euroregional a fost luat la bază de către diplomaţia ucraineană, unde acest model a mai fost aplicat geografic. De curând Kievul şi-a revizuit optica politică în privinţa acţiunilor pe care urmează să le întreprindă la nivelul relaţiilor interstatale.
Doar că alegerile prezidenţiale din Ucraina revendică posibilitatea eşuării unui asemenea proiect în cazul în care liderul de orientare prorusă Victor Ianukovici ar ajunge preşedinte al statului ucrainean. Paradoxal, dar cele mai mari şanse le are anume liderul regionalilor ucraineni.
Factorul Ucrainean în spaţiul postsovietic
Poziţia Ucrainei de aderare la NATO rămâne fermă cu atât mai mul cu cât mesajele reprezentanţilor Alianţei Nord Atlantice şi ai SUA au reiterat faptul că decizia de aderare a Ucrainei şi Georgiei rămâne în vigoare. Secretarul general NATO Anders Fogh Rasmussen a solicitat Rusiei să asigure o cooperare paşnică cu toţi vecinii săi, iar ambasadorul SUA la Kiev a susţinut că Washingtonul îşi pune speranţe în politica prooccidentală promovată de statul ucrainean. Pe de altă parte, atât Kievul cât şi Chişinăul sunt vizate ca fiind posibile victime ale doctrinei Medvedev. Pentru că intenţia preşedintelui rus de a utiliza forţa militară în afara Rusiei a alarmat Ucraina şi Republica Moldova, determinându-le să caute protecţie faţă de acţiunile impredictibile ale Kremlinului. Preşedintele Dmitri Medvedev a promulgat, în noiembrie, o lege care permite intervenţiile militare în afara graniţelor în circumstanţe naţionale, pentru protejarea etnicilor ruşi împotriva atacurilor militare şi pentru combaterea pirateriei.
Ucraina şi Republica Moldova, cot la cot în UE?
Este necesar ca Ucraina să creeze contraponderi pentru diminuarea riscului în regiune. O măsură posibilă ar fi Parteneriatul Estic al Uniunii Europene, lansat în mai 2009 pentru ameliorarea relaţiilor politice, economice şi comerciale cu şase foste ţări sovietice de „importanţă strategică”: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina. Mai mulţi experţi au afirmat că Ucraina ar putea utiliza Parteneriatul Estic ca pe o „poliţă de asigurare” împotriva unui posibil „dictat” din partea Rusiei. Este improbabil ca Moscova să exercite presiuni asupra unei ţări susţinute de Uniunea Europeană”, însă, Ucraina trebuie să se bazeze pe Statele Unite şi Marea Britanie, care au oferit anumite garanţii, referindu-se la o promisiune de a proteja securitatea naţională a Ucrainei, dacă aceasta respectă un statut non-nuclear. Şi Republica Moldova este de asemenea îngrijorată de tendinţa militantă a Rusiei.
Noua iniţiativă ucraineană face parte dintr-un proiect de avengură europeană?
Ucraina poate adera la Uniunea Europeană doar la pachet cu Republica Moldova, iar recentele preocupări ucrainene pe segmentul transnistrean ar fi motivate din acest considerent. Presa ucraineană anunţa recent că Uniunea Europeană a dat un semnal neoficial referitor la posibilitatea obţinerii calităţii de membru, dar a avertizat că solicitarea Kievului de aderare la UE poate fie examinată doar în comun cu solicitarea cu Republica Moldova( 7 decembrie, „Kommersant-Ucraina”). Întrucât sincronizarea procesului de integrare europeană poartă o serie de riscuri pentru Kiev, iar principalul risc fiind legat de existenţa nerecunoscutei Republici Moldoveneşti Transnistrene, noile iniţiative ucrainene ar prefigura abordarea subiectului transnistrean în acelaşi context cu apiraţiile europene.
Este adevărat că Ucraina a făcut mai multe declaraţii de intenţii în ultima vreme. Una din ele este cea prin care ni se spune că Ucraina aspiră la şefia OSCE. Declaraţia potrivit căreia Ucraina este dispusă să conducă Organizaţia de securitate şi cooperare din Europa în anul 2013 îi aparţine ministrului afacerilor externe al Ucrainei Petro Poroşenko. Şeful diplomaţiei ucrainene în discursul rostit la cea de- a 17şedinţă a consiliului de miniştri ai OSCE, de la 1 decembrie la Atena, a promovat candidatura ţării sale la şefia OSCE reiterând capacitatea şi disponibilitatea ucraineană de-a face faţă tuturor problemelor legate de securitatea şi cooperarea europeană. Să fie o strategemă ucraineană de-a apropia şi a da credibilitate Ucrainei în faţa instituţiilor occidentale, dar şi asumarea sub cupola OSCE a unui rol regional?! După ratarea unor importante teme de impact regional Kievul a dispus aplicare unor politici flexibile în raport cu vecinii şi partenerii săi regionali. În acelaşi context, preşedintele ucrainean Victor Iuşcenco a cerut în noiembrie să fie „întărit rolul spionajlui extern al Ucrainei în asigurarea securităţii naţionale a ţării”, dar şi să edifice în structurile acesteia „mecanisme contemporane de prevenire şi reacţie referitoare la apariţia unor noi ameninţări externe în sfera de securitate”.
Rusia în aşteptarea noii configuraţiei politice din Ucraina
Factorul ucrainean reprezintă o mare provocare pentru Rusia în contextul documentelor strategice lansate de Moscova pe piaţa publică. Iar Moscova vorbeşte deja că are nevoie de un nou curs de politică externă în raport cu Kievul. Pentru că la 17 ianuarie 2010 în Ucraina trebuie să aibă loc alegerile prezidenţiale de care Rusia îşi leagă mari speranţe în vederea îmbunătăţirii raporturilor ruso-ucrainene. Pe agenda rusească stă întrebarea dacă noul preşedinte ucrainean va continua linia politică asumată de predecesorul său. Pentru că până în prezent Kievul a fragmentat şi a slăbit influenţa rusească în spaţiul postsovietic şi o corectare a politicii externe ucrainene în raport cu Moscova o poate avea doar politicianul orientat spre valorile ruseşti. Doar aşa Moscova poate repera o Ucraină care s-ar debărasa de politica de aderare la NATO, ar renegocia statutul Flotei din Marea Neagră şi ar oferi protecţie limbii şi culturii ruse.
Mai ales că noua elită politică din Republica Moldova este percepută de Kremlin ca fiind ataşată de vectorul euroatlantic şi adoptă soluţii de apropiere de statul român.
Pactul Molotov-Ribbentrop şi soluţiile de reparaţie din perspectiva rusă şi ucraineană?
Fiecare naţionalist ucrainean este un aprig contestatar al pactului Molotov-Ribbentrop. Acesta pe bună dreptate sea arată contra sistemului torţionar impus de Stalin şi al celuia sovietic, dar şi consideră Rusia contemporană moştenitoarea de drept al acestei nedreptăţi istorice. Şi au dreptate. Pentru că dacă Moscova ipotetic ar recurge la înţelegerea criticilor care îi sunt aduse şi oficial ar denunţa actul din 23 august 1939 şi protocolul acestuia adiţional(dar şi cele două note ultimative sovietice adresate guvernului român în 26 şi 27-28 iunie 1940), care fixează şi întăresc modificările teritoriale care reies din protocol, atunci Rusia nu suferă nici o pierdere teritorială. Numai că Ucraina ar trebui să renunţe la toate teritoriile obţinute pe nedrept, în special Bucovina şi Basarabia de sud( ce trebuie restituite statului român), teritoriile poloneze din vestul ucrainean, Transcarpatia( până în anul 1939 a fost în componenţa Cehoslovaciei, iar în anii 1939-1945 a aparţinut Ungariei).
Trebuie să menționăm că în anul 2000, mass-media rusă lansa un scenariu, potrivit căruia SUA și Rusia ar negocia o nouă variantă de soluționare a problemei transnistrene. ziarul rus ”Izvestia” la 23 septembrie 2000 prezenta un plan de soluționare al conflictului transnistrean al Statelor Unite, mai mult decât radical, conform căruia R. Moldova urma să intre în componența României, iar Transnistria să treacă la Ucraina. Articolul era întitulat ”SUA împotriva lui Evghenii Primakov”( SUA și Rusia negociază o nouă variantă de soluționare a problemei transnistrene, Jurnalul Național, ediție de Chișinău, anul I, nr.143, joi, 28 septembrie 2000), iar informația a fost preluată de presa internațională. Potrivit ziarului rusesc, planul respectiv servea drept început al unui joc diplomatic complicat între SUA și Rusia și un motiv al amânării pe un termen nedefinit a unei noi runde de negocieri în problema transnistreană, preconizată anterior pentru luna septembrie. ”Izvestia” afirma că în raportul nr.13 al Misiunii OSCE se prevede oficial ca în cazul unirii R. Moldova cu România, Transnistriei i se acordă ”drepturi la autodeterminare externă”. În articolul cu pricina se mai arata că Dmitrii Korcinski, fost lider al organizației naționaliste ucrainești”Una-Unso”, care a lansat ideea de alipire a Transnistriei la Ucraina, s-ar fi atașat și la grupul de consultanță ”Pridnestrovie”(Transnistria-n.t.), înființat la Kiev în luna martie. Respectivul grup era condus de Jeffrey Sucks, directorul Institutului Harward de Dezvoltare Internațională. Membrii acestei organizații naționaliste îi îndemnau în anul 2000 pe transnistreni să adopte în regim de urgență cetățenia ucraineană, iar pe businessmanii autohtoni să-și transfere activele în băncile ucrainene. Apelurile lor coincid cu scopurile și sarcinile grupului ”Pridnestrovie”, care constituie o parte a planului de soluționare a conflictului transnistrean.
Era un proiect ucrainean aidoma celui rusesc lansat de Stanislav Belkovski, doar că Transnistria ar fi intrat în componenţa statului ucrainean, şi nu a celui rusesc, iar Basarabia în componenţa României. Iar, în anul 1997, descoperim un studiu demoscopic, efectuat de un centru de la o universitate americană, dar achitat de către ucraineni, în care, printre alte întrebări era și cea, de este preferat ca partea stângă a Nistrului să se unească cu Kievul, iar răspunsurile au redat o atitudine medie. În această perioadă observăm că s-au intensificat din partea societății pro-ucrainene și nu doar, inclusiv, Mișcarea populară din așa zisa RMN ”Pentru Uniunea Rusia, Belorusia, Ucraina ”ZUBR”, acțiunile de identificare a unei garanții din partea Kievului, și, de ce nu, cum ar fi cazul Uniunii ucrainenilor din autoproclamata RMN sau Partidul ”Bratstvo”(Frăţia-n.n.) intrarea regiunii nistrene în componența statului vecin(ucrainean).
Dar ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar denunța Pactul Molotov-Ribbentrop?
România, anticamera euroatlantică
După o fribundă campanie de denigrare a ţării noastre ultimii paşi ai Ucrainei vor să restabilească relaţiile de bună vecinătate. Chiar dacă în noua formula „euroregională” transnistreană am fost uitaţi şi de Kiev şi de Chişinău. Şi este de înţeles, calea europeană este mai scurtă şi mai uşoară de parcurs dacă este făcută prin Bucureşti, dacă ai înţelegerea şi sprijinul ţării noastre. Iată de ce în ultimul timp semnalele pozitive din direcţia „ucraineană” spre Bucureşti au fost făcut date mai convingător. Că România nu a prezentat oficial vreodată Ucrainei revendicările sale teritoriale, o spune chiar ministrul ucrainean de externe Piotr Poroşenko. „În ceea ce priveşte România, pot constata că nu au fost făcute declaraţii referitoare la pretenţiile teritoriale pe care le-ar avea autorităţile române. Nu sunt înclinat să dau mare atenţie declaraţiilor unor politiceni marginali, care folosesc „cartea ucraineană” pentru a-şi realiza propriile scenarii politice”, declara ministrul ucrainean de externe într-un interviu pentru săptămânalul ucrainean „Zerkalo Nedeli” din 5-11 decembrie. „În prezent există factori suficienţi, inclusiv NATO şi UE, din care face parte România, unde există un mecanism foarte precis de contracarare a implicării în conflicte militare a acestor uniuni” de forţe cu revendicări teritoriale, spune Poroşenko.
Fără îndoială că schimbările petrecute în arhitectura geopolitică şi geostrategică plasează România într-un nou context de securitate şi-i conferă şansa de a-şi valorifica atuurile de care dispune prin inteligenţă politică, viziune strategică şi disponibilitate deosebită la efort naţional.
Şi mai este adevărat că România, a subliniat, nu o singură dată că, este în interesată şi implicată în eliminarea acestui focar de instabilitate regională. Comunitatea internaţională-UE, SUA şi OSCE- prin demersuri comune, s-au pronunţat că sunt capabile să contribuie la găsirea unei soluţii viabile în problema Transnistriei. Mai ales că ţara noastră are greutate şi un rol important în aceste structuri eurooccidentale. De altfel, actorii internaţionali amintiţi aici sunt tot mai convinşi de importanţa transformării unei asemenea zone de contact cu UE şi NATO, din linie-tampon sau linie de demarcaţie şi conflict, în regiune de întrepătrundere, comunicare şi cooperare. Pentru aceasta, însă, trebuie ca de pe teritoriul Republicii Moldova să fie evacuate trupele străine, iar frontiera moldo-ucraineană să fie perfect securizată. O izolare a enclavei şi instituirea unei prezenţe eurooccidentale în zone care ar monitoriza şi ar oferi practica dezarmării, decriminalizării şi democratizării zonei s-ar impune şi s-ar considera fiind o primă măsura eficientă adoptată în acest conflict latent.
În loc de concluzii
Alegerile din Ucraina încă nu au evidenţiat cum se va exprima vector de politică externă a acestui stat: spre est sau se va menţine spre vest? Şi nu trebuie să ne mire noua abordare politică a Ucrainei în geospaţiul de pe Nistru. Trebuie să recunoaştem că Ucraina este preocupată de recâştigarea propriilor avantaje şi interese în regiune. Resuscitarea planului „Iuşcenco” , lansarea unor formule laxative cum ar fi euroregiunea „Nistru”, fără a i se preciza şi explica coordonatele de dezvoltare a acesteia, vizitele nocturne la Chişinău şi invitaţiile făcute liderilor separatişti la Kiev pun şi mari semne de întrebare în cazul în care tabăra Iuşcenco-Timoşenco va ieşi perdantă din alegerile prezidenţiale ucrainene. Şi atunci cu ce ne vom alege? Cu o altă viziune strategică ucraineană pe Nistru sau se va marşa pe acelaş status-quo existent în deja arhirăsuflatul conflict geopolitic de pe Nistru?! Mai ales că Ucraina se confruntă cu proprii tendinţe separatiste şi este ameninţată de o nouă criză a gezelor de către Rusia. Şi nu cred că există şansa ca Ucraina să reconsidere la nivel statal consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop şi să facă lumină şi în acest dosar tenebros? Ar fi pregătit Kievul să accepte că Stalin şi Hitler au comis o nedreptate istorică şi că adevărul trebuie restabilit? Iar acest lucru ar urma să fie făcut pentru binele istoric.
Noua scenarită cu aceeaşi actori pe frontiera de est a Republicii Moldova, care poate evidenţia în continuare neconcordanţa dintre vorbe şi fapte, nu constituie ceva ieşit din comun. Poate fi o altă perdea de fum… Şi nu ştim dacă sunt utile negocierile cu şeful administraţiei separatiste, Igor Smirnov, fără o strategie elaborată şi riguroasă în problema transnistreană.
Şi nici nu ştim dacă UE şi SUA în adevăr prin intermediul Ucrainei încearcă să ajute Chişinăul şi să convingăTiraspolul că poate exista un alt model de conveţuire decât cel inspirat de Moscova?
Poate aderarea la Uniunea Europeană a Ucrainei şi Republicii Moldova să rămână suspendată de Transnistria?
