Comunismul, oamenii și lesa

De Cornel Jurju, istoric, președintele Clubului Monarhiștilor Clujeni

Spre sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial (după 23 august 1944) Uniunea Sovietică a ocupat militar România. În următorii doi ani, Iosif Stalin (dictatorul Rusiei) s-a folosit de serviciile secrete și de forța militară uriașă pe care o avea în țara noastră și a impus totalitarismul comunist. Disprețuind voința poporului roman, oamenii lui Stalin au falsificat alegerile din 1946, au desființat partidele democrate (politicienii mai importanți fiind arestați), iar în decembrie 1947 tânărul și patriotul Rege Mihai a fost alungat din țară. Concomitent, întreaga putere a fost preluată de Partidului Comunist din România, o organizație politică nepopulară, care, în general, era alcătuită din personaje puțin educate, însă dispuse să servească orbește interesele sovieticilor.

Mai departe, ca în alte țări în care au înșfăcat puterea, comuniștii s-au preocupat să strivească libertatea și rădăcinile conștiinței autonome. Oamenii trebuiau determinați să se lepede de credință, de tradiții, de identitatea națională. Aceasta a fost gândirea care a condus, de pildă, la desființarea Bisericii Greco-Catolice sau la încercarea continuă de a-i dezvăța pe români să celebreze sărbătorile creștine (mai ales Crăciunul și Paștele).

Comuniștii au fost întotdeauna obsedați de a schimonosi un așa-zis „om nou” despiritualizat, depersonalizat, inhibat, docil. Da, omul comunist trebuia adus și menținut, dacă se putea, în starea supunerii totale, prins într-un fel de lesă a fricii creată și făcută omniprezentă prin intermediul terorii. N-ar trebui să uităm vreodată, chiar dacă am putea ierta, că din 1945 și până în 1989 sute de mii de romani (străbuni ai noștri) au fost arestați, condamnați, maltratați și uciși. Între victimele teribilei terori comuniste s-au aflat episcopii greco-catolici, dar și numeroși preoți și credincioși.

Astăzi, la peste trei decenii de la căderea comunismului, cred că este important să ne gândim ce răspunsuri am dat (dacă le-am dat) unor întrebări esențiale pentru trecutul, prezentul și viitorul nostru. Ne-am interesat și am făcut suficient pentru memoria victimelor comunismului, adică întru respectul străbunilor noștri? Ne-am preocupat îndeajuns să înțelegem caracterul distructiv/degenerativ al ideologiei și totalitarismului comunist? Am avut grijă (sau poate dimpotrivă) să ne recuperăm ființa identitară compromisă în deceniile comuniste? Avem destul curaj pentru a sesiza și înfrunta acele părți ale ideologiei comuniste care sunt insinuate tot mai agresiv în societatea actuală și care, destul de probabil, ne vor ademeni în aceeași lesă a fricii, a obedienței?

   

Related posts

Leave a Comment