„Cum însă după terminarea serbărilor oficiale s-au întâmplat lucruri cu adevărat rușinoase și mai ales jignitoare pentru popor, nu le putem lăsa să treacă neîncrestate, pentru ca cei mari să-și dea seama de ce au făcut și măcar pe viitor să-și bage mințile în cap, ca să nu le mai facă.
Ospățul poporului
S-a scris că s-a pregătit o gustare pentru 120-150.000 de oameni, ca ospăț al poporului. E drept că s-au comandat atâtea pâini și sticle de ½ litru de vin și bucăți de carne. Dar <<ospătarea>> cu ele a poporului, a fost o curată nesocotință. În loc să se facă ca la Încoronare, mese lungi, de kilometri de lungi și 8-10 rânduri alăturea, cu loc de trecere destul printre ele, și pe acelea să se fi așezat porțiile de mâncare, la care să se ducă fiecare oaspete (măcar țăranii) și luându-și porția, să meargă în pace – ce s-a făcut? S-au făcut vreo 10-12 barăci, ca șetrele de vânzare de pâine. În fața fiecărei șetre ar fi încăput vreo 20-30 de oameni deodată. Acestora, cei din lăuntru, aveau să le dea câte o pâine, o bucată de carne și o sticlă de vin.
Dar câți ar fi trebuit să fie oameni de serviciu în fiecare șatră, ca să poată da îndată la tot insul – pentru ca acela să plece repede, lăsând locul la altul?
Fiind împărțirea în acest fel foarte grea – a ieșit din bunul gând de a hrăni mulțimea, un lucru jalnic, foarte nedorit.
Când, pe la ora 3, după terminarea defilării, li s-a spus oamenilor, că acum li se dă de mâncare la 12 barăci – au năvălit zecile de mii de oameni, flămânzi și setoși, asupra barăcilor; jandarmii s-au silit să țină rânduială, dar abia au putut-o ținea vreo zece minute, – apoi să fi văzut îmbulzeală deznădăjduită!
Lumea flămândă, înfuriată încă de teama că nu va ajunge la porția sa, a dat asalt barăcilor, încât jandarmii au trebuit să se dee în lături neputincioși. Cei din barăci aruncau pâinile pe sus spre mâinile ridicate, acelea se băteau pentru pâinea căzută între ele, tot așa li se aruncau și sticlele de vin, cari cădeau la unii în mâini, la alții în cap.
Apoi las de nu s-a făcut ospăț!
Unii pierzându-și răbdarea, au pornit să spargă șatra pe la spate, că acolo era pâinea. Cercând s-o strice, pe una au răsturnat-o peste oameni și peste hrane. Oamenii aplecați în jos au fost striviți de cei ce se îmbulzeau și nu unul a ieșit – fără pâine și fără vin, dar cu coasta ruptă ori mâna scrântită!…Seara se spunea că pe un biet oaspe așa l-au strivit, că a murit”. [„Lumea și Țara”, Anul VII, nr.26, Cluj, 30 iunie 1929].
