Când Partidul Bolșevic a ajuns la putere în 1917, a ajuns la conducerea unui imperiu decăzut, infam pentru pentru sistemul de educație sărac. În 1917, în restul teritoriilor țariste, se estimează că 37,9% din populația masculină de peste șapte ani și doar 12,5% din populația feminină era alfabetizată.
Părerile lui Lenin despre alfabetizare erau înrădăcinate în beneficiile economice și politice. „Fără alfabetizare”, a declarat el, „nu poate exista politică, pot exista doar zvonuri, bârfe și prejudecăți.” Campania „likbez” a început la 26 decembrie 1919, când Lenin a semnat decretul guvernului sovietic „Despre eradicarea analfabetismului în rândul populației RSFSR”. Potrivit acestui decret, toate persoanele cu vârste cuprinse între 8 și 50 de ani erau obligate să învețe să scrie și să citească în limba lor maternă. Au fost înființate 40.000 de stații likbez care aveau rolul de centre de educație și alfabetizare.
În anul 1897, procentul general de alfabetizare în Imperiului Rus era estimat la 24%, cu rata de alfabetizare rurală la 19,7%. Populația avea puține școli disponibile, în special în zonele rurale. Până la începutul secolului al XX-lea, în școli nu existau planuri curriculare specifice.
În 1891, școlile primare au intrat în administrarea bisericii și au menținut un curriculum în mare parte religios, care punea accent pe învățătura vechii limbi slavone bisericești. Țărănimea a fost în mare parte autoeducată și s-a bazat adesea pe școli conduse de dizidenți politici pentru ultima perioadă a stăpânirii țariste.
Guvernul sovietic a stabilit un plan pentru alfabetizarea rurală
Confruntat cu o opoziție din ce în ce mai mare din partea populației generale, țarul Alexandru al II-lea a anunțat un decret care creștea taxa de școlarizare pentru școli. În timpul domniei țarului Nicolae al II-lea (1894–1917), liberalii au făcut eforturi pentru un sistem de învățământ universal, despre care oamenii de știință au prevăzut că s-ar fi putut extinde dacă nu ar fi fost Primul Război Mondial.
În timpul războiul civil rus din 1917-1923, Ministerul educației a convocat rapid Comisia extraordinară pentru lichidarea analfabetismului, care urma să fie responsabilă de formarea profesorilor precum și pentru organizarea și propagarea campaniei de alfabetizare.
De la țărănime la sindicate, au fost stabilite cote procentuale specifice de alfabetizare pentru diferite sectoare ale societății sovietice. De exemplu, campania sindicală a urmărit o alfabetizare de 100% pentru muncitorii săi până în 1923.
De asemenea, bolșevicii credeau că prin campanii literare ar putea promova cu ușurință ideologia partidului și ar putea să modeleze perspectiva populației. Femeile, având cel mai scăzut procent de alfabetizare, erau considerate cu cel mai mare potențial de a deveni „modernizatoarele” societății sovietice.
Prin educația femeilor de la țară, bolșevicii sperau să distrugă dominația patriarhală a societății rurale. Lenin a scris în Emanciparea femeilor că analfabetismul unei femei ar afecta „spiritul de luptă” al bărbaților din partid și ar împiedica soțiile să înțeleagă idealurile soților lor. În Republica Socialistă Sovietică Azerbaidjan, campania de alfabetizare a femeilor a fost desfășurată în mare parte de membrii Clubului Ali Bayramov, o organizație fondată de femei bolșevice azere la Baku în 1920.
Sovieticii au tipărit afișe care promovau alfabetizarea populației
Afișele de propagandă pro-alfabetizare au fost o modalitate ieftină pentru Editura de Stat din Leningrad de a ajunge la un public mai mare. Mai mult, afișele puteau fi înțelese chiar și de cetățenii analfabeti, afișele de propagandă au fost o armă importantă pentru bolșevici în timpul Războiului Civil, dar au rămas în uz chiar și după încheierea războiului. După Războiul Civil, afișele de propagandă au început să descrie din ce în ce mai mult refacerea vieții sovietice.
Afișele de propagandă din anii 1920 s-au concentrat pe necesitatea de a construi un nou mod de viață după distrugerea cauzată de Războiul Civil. În timp ce bolșevicii aveau experiență în utilizarea presei scrise pentru răspândirea ideilor, ei au recunoscut că presa scrisă nu poate funcționa pentru a imprima ideologia sovietică asupra URSS în ansamblu, deoarece majoritatea sovieticilor erau analfabeți și nici măcar nu puteau înțelege textele sovietice de bază, cum ar fi ale lui Marx sau Lenin.
În 1926, însă, doar 51% din populația de peste 10 ani a învățat să scrie și să citească. Alfabetizarea bărbaților a fost de 66,5% în timp ce a femeilor a rămas în urmă cu 37,2%. Până în 1939, totuși, alfabetizarea bărbaților era de 90,8, iar cea feminină a crescut la 72,5%. Conform recensământului sovietic din 1939, oamenii alfabetizați erau 89,7% ( cu vârste cuprinse între 9 și 49 de ani). În anii 1950, Uniunea Sovietică a devenit o țară cu aproape 100% alfabetizare.
CITEȘTE ȘI:
De ce Stalin a renunțat la teologie pentru politică
Moartea călugărului rus, Rasputin
