Apa trece, pietrele rămân. Şi de ce Monarhia rămâne cea mai bună soluţie posibilă

Churchill, un individ cinic şi brutal, dar sclipitor de inteligent spunea că democraţia este cel mai rău sistem politic posibil, cu excepţia tuturor celorlalte. Butada lui trebuie pusă în context: era vorba de democraţia parlamentară din monarhia britanică, nicidecum de democraţia populară de tip sovietic. Trebuie să recunosc că îl detest pe Churchill pentru rolul pe care l-a jucat în comunizarea Europei de Est, îl apreciez pentru rolul jucat în salvarea Marii Britanii de la nazism şi îl admir pentru geniul său în domeniul politic. Aşa că trebuie să fiu de acord cu el în acest caz şi să pledez pentru o democraţie parlamentară liberală într-o monarhie constituţională.

Desigur, incidentele din ultimele zile, cu încercarea nefericită a domnului Nicolae Medforth-Mills de a forţa intrarea la bunicul său, Majestatea Sa Regele Mihai I, au înfierbântat capetele multora. Facebook-ul vuieşte de republicani care îl căinează pe nepotul Regelui şi spun că monarhia nu mai are nici un viitor în România. De fapt, însă, problema nu e Nicolae, ci aceşti ipocriţi care nu au dat niciodată vreo şansă restaurării monarhiei, au luptat din răsputeri împotriva acestei idei şi acum încearcă să pună pe umerii Casei Regale vina întârzierii restaurării ordinii legitime în România.

 

Haideţi să punem lucrurile în context: cel mai rău Rege a fost mai bun decât cel mai bun preşedinte al actualei republici.

 

Da, Carol al II-lea a fost un Rege care a schimbat Constituţia peste noapte. Dar nu a chemat niciodată minerii ca să îi bată pe opozanţii lui. Atunci când a fost nevoit să retragă administraţia şi armata din Basarabia, a refuzat să accepte cedarea şi a pregătit revenirea. În schimb, primul preşedinte al României a cedat pentru multă vreme acest teritoriu românesc atunci când a fost ultimul nefericit care a negociat un tratat de ”prietenie” cu un URSS muribund. Mai mult, camarila lui Carol al II-lea a construit fabrici, nu le-a furat prin diverse metode mafiote de privatizare, aşa cum a făcut camarila protejată de primul preşedinte.

 

Şi da, Carol al II-lea a făcut un copil din flori. O aventură nefericită care a stârnit scandal. Dar acest copil din flori nu a fost implicat în scandaluri de contrabandă precum Ţigareta II în care a fost implicat fiul legitim al celui de-al doilea preşedinte al României.

 

În al treilea rând, trebuie să recunosc faptul că Regele Carol al II-lea a avut o metresă, pe Elena Lupescu. Însă în nici un caz nu a pus-o ministru şi nici nu i-a dat pe mână bugete impresionante, precum cel al Dezvoltării Regionale şi Turismului. Nu i-a făcut Elenei Lupescu partid şi nici nu a trimis-o în Parlament ca să o scape de dosare penale. Da, fiul legitim al Regelui Carol al II-lea a fost proclamat Principe încă de la naşterea sa, însă în virtutea unei reguli clare şi transparente, votată democratic de Parlament. Nu a fost vorba nicidecum de trimirea odraslei în Parlament (fie el şi European) printr-o mascaradă prin care activiştii unui partid au fost puşi să adune voturi pentru progenitura şefulului. Şi nici nu a pus pe vreun prieten al lui Mihai I să facă matrapazlâcuri penale ca să facă rost de bani pentru campania electorală.

 

Dacă, în fine, îl comparăm cu actualul preşedinte al României, putem vedea că Regele Carol al II-lea a ştiut să îi pună la treabă pe membrii Guvernului, indiferent din care partid făceau parte. Regele Carol al II-lea a impus realizarea unor mari lucrări de infrastructură: Transalpina a fost construită la dorinţa sa. La fel ca şi mulţi kilometri de drumuri şi de cale ferată. Ştiţi că în 1935 România era cel de-al doilea producător mondial de aluminiu? Aluminiul era pe atunci metalul viitorului, pentru că era dedicat industriei aerospaţiale şi celei alimentare. Ştiţi că în 1935, România era al treilea producător mondial de mică, un excelent izolator pentru firele electrice? Iar piaţa mondială era în plină expansiune: ţările europene, inclusiv România, construiau cu mare viteză mari reţele electrice, iar mica românească avea o piaţă imensă de desfacere. Nu mai vorbim de producţia de aur: cât aur extrăgea, fără proiecte faraonice de cianurare, România în perioada lui Carol al II-lea? Tone. Cât aur extrage acum România, cu o tehnologie mult mai modernă? Zero. Nu mai vorbim despre petrol. Despre argint. Despre grâul pe care îl exporta România.

 

Şi atunci despre ce vorbim? Despre o republică eşuată şi ilegitimă în care o neînţelegere de familie trece din registrul tabloid la hăhăielile unora care pretind că fac presă serioasă. Dar care uită să vorbească despre autostrăzile neinaugurate pentru că nu au fost construite ori care se surpă atunci când trece primul tir, despre faptul că în perioada lui Carol al II-lea România avea mai mulţi kilometri de cale ferată decât în prezent, iar viteza de circulaţie a trenurilor era mai mare, despre faptul că în fruntea diplomaţiei româneşti era Nicolae Titulescu, despre o Românie în care oamenii furau mai puţin şi în care munceau mai mult. În schimb, ne exprimăm îngrijoarea cu privire la o problemă planetară: din diverse motive, un nepot nu şi-a văzut bunicul… Treabă serioasă, monşer! Geopolitică pură!