Paradoxul toleranței, introdus de Karl Popper în lucrarea „Societatea deschisă și dușmanii săi” (1945), susține că toleranța nelimitată poate duce la distrugerea toleranței. Dacă o societate tolerează ideologii intolerante fără limite, acele ideologii pot exploata această libertate pentru a submina și elimina însăși toleranța. Prin urmare, o societate tolerantă trebuie să își rezerve dreptul de a refuza toleranța mișcărilor care promovează intoleranța.
În lucrarea sa, Karl Popper l-a criticat pe Platon. Platon susținea că libertatea necontrolată duce la tiranie și susținea conducerea unui „rege-filosof”. Popper a respins acest lucru, apărând în schimb instituțiile democratice liberale. El a susținut că atât libertatea, cât și toleranța trebuie să aibă limite; altfel, forțele intolerante le-ar putea exploata pentru a instaura despotismul.
Reflecții anterioare despre toleranță apar în discursul inaugural al lui Thomas Jefferson din 1801, unde acesta susținea tolerarea opiniilor diferite atâta timp cât rațiunea rămâne liberă să se opună erorii. În mod similar, Gaetano Mosca a avertizat că toleranța devine autodistructivă dacă permite distrugerea principiilor care o fac posibilă.
În lucrarea „O teorie a justiției” (1971), John Rawls susține că o societate dreaptă ar trebui, în general, să tolereze intoleranța; altfel, ar deveni ea însăși intolerantă și nedreaptă. Cu toate acestea, el permite limite: dacă grupurile intolerante amenință securitatea altora sau instituțiile libertății, libertățile lor pot fi restricționate – dar numai pentru a proteja libertatea egală în cadrul unei constituții juste.
Dilema tolerării intoleranților
În lucrarea „Despre toleranță” (1997), Michael Walzer se întreabă dacă intoleranții ar trebui tolerați. El observă că multe grupuri minoritare care beneficiază de toleranță pot avea ele însele opinii intolerante, dar susține că a trăi într-o societate tolerantă îi poate încuraja să practice, sau cel puțin să adopte în exterior toleranța.
Preston King definește toleranța ca fiind o situație în care o persoană se opune anumitor acte, idei, organizații sau identități, dar alege în mod voluntar să le suporte. Prin urmare, toleranța are două elemente: o componentă de obiecție (dezaprobare) și o componentă de acceptare (o decizie conștientă de a permite ceea ce dezaprobă cineva, adesea din motive precum armonia socială). Dacă nu există nicio obiecție, este vorba mai degrabă de indiferență decât de toleranță; dacă rezistența nu este voluntară, nici toleranță nu este.
Acest cadru conduce la paradoxul toleranței: dacă toleranța trebuie să fie reciprocă, ar trebui o societate tolerantă să-i tolereze pe cei intoleranți? Karl Popper susține că toleranța nelimitată poate distruge însăși toleranța, deoarece grupurile intolerante pot respinge argumentele raționale și pot recurge la violență; prin urmare, o societate tolerantă se poate apăra în mod justificat, chiar și prin suprimarea mișcărilor intolerante, dacă este necesar.
În mod similar, John Rawls susține că o societate dreaptă ar trebui să-i tolereze pe cei intoleranți, cu excepția cazului în care aceștia amenință libertatea și securitatea. Alte abordări, cum ar fi teoria contractului social, sugerează că toleranța funcționează ca un acord reciproc – cei care promovează răul sau intoleranța încalcă acest acord și pot pierde protecțiile sale. Per ansamblu, paradoxul arată că toleranța trebuie să aibă limite pentru a păstra condițiile care o fac posibilă.
Toleranța, democrația și granițele libertății
Paradoxul toleranței este esențial în dezbaterile despre limitele libertății de exprimare. Raphael Cohen-Almagor susține că acordarea libertății de exprimare celor care își propun să distrugă însuși principiul libertății de exprimare este auto-contradictorie. În mod similar, Michel Rosenfeld observă tensiunea în protejarea discursului extremist care, dacă ar avea succes, i-ar suprima pe alții.
Democrațiile vest-europene restricționează adesea discursul extrem de intolerant (cum ar fi negarea Holocaustului) ca fiind perturbator din punct de vedere social, în timp ce Statele Unite protejează, în general, un astfel de discurs în temeiul Primului Amendament, cu excepția cazului în care incită direct la violență. În schimb, filosofi precum Jurgen Habermas susțin că răspunsul la discursul intolerant cu violență subminează fundamentele etice ale discursului democratic.
Intoleranța este, de asemenea, legată de homofilie – tendința de asociere cu alții similari. O persoană tolerantă care menține relații cu grupuri marginalizate sau antipatice se poate confrunta cu presiune socială sau ostracizare din partea propriului grup, creând o dilemă socială care poate întări segregarea și intoleranța.
Printre ideile conexe se numără paradoxul democrației și paradoxul libertății ale lui Karl Popper. Paradoxul democrației evidențiază faptul că o majoritate democratică ar putea vota pentru un tiran, punând astfel capăt democrației.
Paradoxul libertății sugerează că libertatea nelimitată permite celor puternici să-i oprime pe cei slabi, reducând în cele din urmă libertatea însăși. Cercetătorii moderni susțin că tehnologiile de comunicare extinse intensifică aceste paradoxuri, deoarece libertatea de exprimare susține și, potențial, destabilizează democrația.
Surse:
- Popper, Karl (1945). Societatea deschisă și dușmanii săi, vol. 1.
- John Rawls, A Theory of Justice (1971) – despre tolerarea intoleranților într-o societate justă.
Foto: Trei filosofi, Pietro della Vecchia (1602/1603–1678).
Citește și:
Cum a evoluat filozofia timpului din antichitate și până în prezent
Cum este văzut Pomul Vieții în diverse religii și filozofii
