În timpul războiului anglo-bur (1899–1902), britanicii au închis în lagăre de concentrare femei, copii și bărbați buri inapți pentru serviciul militar. Inițial create pentru familiile burghezilor predați, aceste lagăre au găzduit familiile soldaților capturați. Condițiile dure de detenție au dus la moartea a peste 26.000 de oameni – în principal femei și copii – în ciuda eforturilor umanitaristei engleze Emily Hobhouse de a le face cunoscută suferința.
Burii erau coloniștii afrikaneri (grup etnic sud-african de origine olandeză, franceză, germană și scandinavă, care vorbea limba afrikaans, derivată din olandeza secolului XVII-lea.) care au părăsit colonia Capul Bunei Speranțe din Africa.
În septembrie 1900, generalul-maior J.G. Maxwell a anunțat înființarea de lagăre pentru burii care s-au predat, marcând începutul sistemului britanic al lagărelor de concentrare. Până pe 22 septembrie, primele lagăre de „refugiați” au fost înființate în Pretoria și Bloemfontein pentru protejarea familiilor celor predați, dar în curând au inclus și familii ale luptătorilor activi și au devenit adevărate lagăre de concentrare.
Pe 20 decembrie, Lord Kitchener a promis un tratament echitabil pentru cei care se predau voluntar, însă o zi mai târziu a ordonat închiderea tuturor femeilor, copiilor și bărbaților inapți buri – precum și a muncitorilor agricoli de culoare – pentru a slăbi rezistența burilor.
La începutul anului 1901, Emily Hobhouse, a vizitat mai multe lagăre de concentrare bure, inclusiv cele de la Bloemfontein, Springfontein, Norvalspont și Kimberley, unde a fost îngrozită de suferința suportată de femei și a copii. În ciuda eforturilor sale, nu i s-a permis să călătorească la nord de Bloemfontein.
Extinderea lagărelor britanice și mărturiile lui Emily Hobhouse
Între timp, britanicii au extins sistemul de lagăre în Africa de Sud și l-au folosit pentru a-i presa pe soldații buri să se predea. Rapoartele despre condițiile precare și relele tratamente au ajuns în Marea Britanie, provocând indignare publică, iar personalități precum Sir Henry Campbell-Bannerman și David Lloyd George au condamnat lagărele drept „metode de barbarie”.
Emily Hobhouse povestește despre tânăra Lizzie van Zyl, o copilă bură fragilă, care a murit în lagărul de concentrare din Bloemfontein. Deoarece mama ei a fost etichetată drept „indezirabilă”, Lizzie a primit rații minime de hrană și a murit de foame.
Când a fost mutată la spitalul lagărului, personalul englez, care nu-i înțelegea limba, a numit-o idioată, deși era sănătoasă din punct de vedere mintal. În timp ce plângea după mama ei, o femeie amabilă, doamna Botha, a încercat să o consoleze, dar i s-a spus cu asprime să nu se amestece. Lizzie a murit curând din cauza neglijenței și a foametei.
Raportul lui Emily Hobhouse din iunie a expus condițiile oribile din lagărele de concentrare britanice – supraaglomerare, foamete, lipsă de igienă și cruzime – numind sistemul inuman. În ciuda eforturilor sale, Lord Kitchener a intensificat măsurile dure, inclusiv prin deportări și incendierea fermelor. Britanicii au numit o „Comisie a Doamnelor”, excluzând-o pe Hobhouse, pentru a investiga lagărele.
Pe la mijlocul anului 1901, populația lagărelor și decesele au crescut brusc, ajungând la peste 117.000 de deținuți și aproape 3.000 de decese pe lună până în noiembrie. Hobhouse a continuat să facă campanie și a fost în cele din urmă deportată din Africa de Sud în octombrie. Rapoartele despre abuzuri, mutări forțate și distrugerea proprietăților bure au continuat.
Sfârșitul războiului și condamnarea lagărelor britanice
Până în decembrie, chiar și oficiali britanici precum Lord Milner au recunoscut că lagărele au fost o „greșeală îngrozitoare” și un „fiasco trist”, recunoscând imensa suferință și mortalitatea ridicată în rândul femeilor și copiilor.
Până în decembrie 1901, liderii buri, precum De Wet, au refuzat să primească familii înapoi până la sfârșitul războiului, cerând dreptate pentru maltratarea lor. Comisia Fawcett a confirmat rapoartele lui Emily Hobhouse despre condițiile precare din lagărele de concentrare, dar s-a opus închiderii acestora, susținând că acest lucru ar provoca foamete în masă. Critica publică s-a intensificat, unele voci britanice condamnând lagărele drept „lagăre ale crimei”.
La începutul anului 1902, decesele au continuat, deși numărul deținuților a început să scadă pe măsură ce au fost introduse reformele. Camera Comunelor a dezbătut concluziile Comisiei în martie, iar guvernul și-a negat vina. Hobhouse a subliniat, de asemenea, neglijarea deținuților de culoare, lucru pe care autoritățile l-au respins.
Până în mai 1902, discuțiile de pace de la Vereeniging au dus la sfârșitul războiului, în 31 mai 1902. Peste 27.000 de oameni au murit în lagăre, în mare parte femei și copii, înainte ca supraviețuitorii să fie eliberați pentru a se întoarce în casele lor distruse.
Surse:
- Emily Hobhouse – Raport despre o vizită la taberele de femei și copii din coloniile Cape și Orange River (1901).
- Raportul Comisiei Doamnelor privind Lagărele de Concentrare, Comisia Fawcett, 1902.
Foto: Caricatură politică germană din 1899: Război și capitalism sau transformarea sângelui uman în aur.
Citește și:
Centrele de detenție pentru reeducarea tinerilor în Anglia victoriană
