Zidirea de viu este actul de a încarcerare a cuiva într-un spațiu închis, fără ieșiri, adesea până la moarte. Folosită istoric ca execuție sau pedeapsă, victimele mureau de obicei din cauza foametei sau a deshidratării, mai degrabă decât prin asfixiere. În unele cazuri, persoanele zidite erau hrănite și ținute în viață pentru perioade lungi de timp, iar câțiva, precum anahoreții religioși, alegeau zidirea voluntară.
O legenda finlandeză povestește despre o fecioară închisă pe nedrept în Castelul Olavinlinna pentru trădare; mai târziu, unde a murit, a crescut un scoruș, florile sale albe iar fructele roșii au simbolizat inocența și sângele ei. Povești similare există în Haapsalu, Kuressaare, Polva și Visby.
Legendele letone povestesc despre mai multe zidiri similare sub Castelul Grobiņa, unde fiice nobile și iubite au fost pedepsite pentru că și-au sfidat familiile sau au ajutat dușmanii. În 427 î.e.n., în timpul revoluției din Corfu, Tucidide a descris oameni zidiți și lăsați să moară într-un templu al lui Dionysos.
În Roma antică, virginele vestale care își încălcau jurământul de castitate erau închise de vii într-o cameră subterană, lăsate să moară cu hrană minimă și fără ritualuri funerare.
Fecioarele Vestale au existat timp de aproximativ un mileniu, se cunosc doar aproximativ zece cazuri în care acestea au fost zidite e vii pentru încălcarea jurămintelor de castitate. Flavius Basiliscus (împărat roman de răsărit, 475–476) și familia sa au fost închiși în Cappadocia și au murit de foame sau de expunere la soare. Poppo de Treffen, patriarhul Aquileiei, se presupune că a fost îngropat până la gât și lăsat să moară după ce a jefuit Grado (1044).
Cum a evoluat zidirii de viu între justiție, ascetism și credință
În 1149, ducele Otto al III-lea de Olomouc a închis un stareț și 20 de călugări, probabil pentru a confisca averea mănăstirii lor. La Abația Thornton din Anglia, a fost găsit un schelet uman zidit împreună cu o masă, o carte și un sfeșnic – posibil un stareț pedepsit.
În Augsburg (1409), patru clerici vinovați de pederastie au fost sigilați într-un sicriu de lemn atârnat de Perlachturm și lăsați să moară de foame. În 1322, Guillaume Agassa, directorul unui azil de leproși, a fost închis pe viață după ce a mărturisit Inchiziției. Elizabeth Bathory (1560–1614), acuzată de uciderea a sute de fete, a fost închisă în camerele castelului în 1610. A mai trăit patru ani, probabil în arest la domiciliu, nu complet închisă.
În creștinism, asceza anahoretică a implicat o autoizolare extremă, unii credincioși – precum călugărița Alexandra din secolul al IV-lea – izolându-se ani de zile în celule mici sau morminte, supraviețuind doar cu hrană minimă.
Această practică a luat și forme punitive în monahismul catolic: cei care încălcau castitatea sau erezia erau închiși (în pace) – sigilați în celule solitare unde își trăiau zilele în izolare. În ciuda încercărilor ulterioare de reformă, această pedeapsă a persistat până în epoca modernă timpurie. Cazuri precum cel al surorii Antonia Margherita Limera din 1662 care a fost condamnată la zidirea de vie, ilustrează severitatea sa persistentă.
În Urul antic (cca. 2500 î.e.n., oraș-stat sumerian în sudul Mesopotamiei), însoțitorii erau îngropați de vii alături de conducători. Regii asirieni, precum Assurnasirpal al II-lea, se lăudau că își zideau dușmanii de vii. Adepții lui Buddha Amida din Japonia practicau autozidirea ca sinucidere ascetică.
Reprezentări istorice și culturale ale zidirii de vii
De-a lungul secolelor, practica a fost folosită ca pedeapsă sau execuție: legendele povestesc despre Anarkali în India Mughal, criminali persani zidiți în stâlpi și Jezzar Pașa care înmormânta victimele în Beirutul secolului al XVIII-lea. Chiar și în secolul al XX-lea, relatările din Mongolia și Maroc descriu infractori închiși sau zidiți pentru a muri.
Din punct de vedere cultural, zidirea de viu a apărut și în sacrificiile din construcții – legendele din Balcani, Grecia, România, Ungaria și Japonia povestesc despre femei îngropate de vii în poduri, fortărețe sau mănăstiri pentru a asigura stabilitatea structurală, cum ar fi în poveștile despre Rozafa, Skadar, Meșterul Manole și Podul Arta.
În cultura incașă, tinerele domnișoare erau uneori zidite de vii în timpul festivalului Soarelui, ca parte a unui sacrificiu ritualic, similar ofrandelor copiilor din Llullaillaco. În folclorul european, Jacob Grimm a remarcat că animalele – cum ar fi mieii, caii, porcii, găinile sau câinii – erau ocazional zidite sub structuri noi pentru protecție sau binecuvântare.
În alte părți, zidirea funerară a apărut în Africa și Asia: în Nigerul secolului al XIX-lea, soțiile căpeteniilor erau îngropate de vii alături de soții lor, în timp ce Ibn Battuta a descris înmormântarea unui han, unde sclavii și însoțitorii au fost pecetluiți în mormânt ca să moară alături de el.
Surse:
- Henry Charles Lea, O istorie a Inchiziției din Evul Mediu, 1888.
- Gerda Lerner, Crearea patriarhatului, Oxford University Press, 1986
Foto: Zidirea de vie a unei călugărițe (reprezentare fictivă într-o ilustrație din 1868).
Citește și:
Cum a fost reprezentată moartea în arta alegorică medievală
Cum erau văzute femeile singure în Europa medievală
