Avem trăiri patimaşe de multe ori şi clipe de nostalgie, concretizate în acele „evenimente” pe care am vrea sa le retrăim. Greşim şi învăţăm in greşeli sau reuşim să ne afirmăm şi învăţăm să ne bucurăm.Fiecare avem o poveste a noastră, frumoasă sau abjectă, în care se exprimă setea de libertate sau modele coercitive. Şi ne-am învăţat să gândim şi să ne proiectăm viaţa prin acele capitole din care au reieşit momente de zbucim lăuntric şi de succese nerodate de alţii. Dar este mai ispititor succesul atunci când îl digerăm în comun cu semenii noştri. Ne-am învăţat să ne rugăm împreună, ca să ne auzim şi să ne sprijinim reciproc, am învăţat să fim suspicioşi sau contemplatori în număr mare. Pentru că şi la o margine de timp lumea se construieşte atât din contribuţii individuale, cât şi dintr-un efort colectiv, inclusiv prin organisme reprezentative. Şi tot imaginea unei ţări (pentru că ea este o reflexie sufletească) este mai mult decât starea ei la un moment istoric dat. Adică imaginea unei istorii întregite solemn într-o cultură comună. Teama şi suspiciunea există în mentalul nostru şi este reprezentativă pentru că este un mod de autoapărare. Teama de semenii mei, inclusiv de alte orientări etnico-politice, este un mod de precepe lucrurile că există pericol şi există libertate . Ascensiunea dreptei politice din statele europene(Ungaria, Austria, Franţa), din ultima perioadă, nu mi-au reverberat o teamă faţă de un eventual cataclism care ar modifica exprimarea politică din Cluj-Napoca şi chiar din România. Teama unor retrocedări teritoriale care mai persistă în mentalul unor grupuri sociale este combătută de tendinţa pentru unitate europeană şi apariţai unor frontiere simbolice în comunitatea europeană. Tendinţă care se exprimă şi pe timpul crizei. Aceste frontiere simbolice trebuie să ne ghideze viaţa socială. Pentru că astăzi sunt ilustrate două lumi, una, în care există o tendinţă pentru o „societate deschisă” şi alta, în care există o exprimare a „muşchilor de fier”. O lume în care se serbează Ziua Europei şi alta în care fosta Rusie „stalinistă” serbează fastuos cea de-a 65-a aniversare a Victoriei sale împotriva nazismului. Iar în cadrul ceremoniilor există o listă a absenţilor anunţaţi, care include SUA, Marea Britanie, Ucraina şi Belarusul. Nici aliatul întârziat, din august 1944, România, nu a fost invitată la nivel oficial. Doar Regele Mihai a fost invitat de Kremlinul, probabil pentru contrubuţia „impusă” adusă la inaugurarea comunismului în ţara noastră. Ministrul de externe rus s-a răstit la preşedintele moldovean Mihai Ghimpu că a adoptat o poziţie antimoldovenească, nerecunoscând „naţiunea moldovenească” şi „limba moldovenească”, că a adoptat poziţia oficială a Bucureştiului şi a adoptat o politică speculativă în chestiunea Zilei „sovieto-ruse”de 9 mai. De aci, din Ardeal, victoria stalinismului asupra nazismului este irelevantă, mai ales că ambele ideologii au fost puse pe picior de egalitate în privinţa terorii pe care au instituit-o împotriva Umanităţii. Ce ar fi dacă ne-am trezi şi am vedea o lume a urii, care a înghiţit zâmbetul şi nu mai pronunţă de mult timp „bună dimineaţa”?!
