Numele contelui Filip de Flandra, principe al Belgiei, a devenit cunoscut publicului românesc în 11 februarie 1866. Atunci, un grup de conspiratori, format din oameni nemulţumiţi de regimul tot mai autoritar al lui Alexandru Ioan I Cuza, l-a silit pe domnitorul Unirii să abdice.
Filip de Flandra a fost proclamat imediat principe al Principatelor Române Unite. Soluţia instalării principelui belgian părea una excelentă: el se înrudea nu doar cu Familia Regală Belgiană, care era una dintre ramurile familiei de Saxa-Coburg şi Gotha, ci şi cu Familia Regală Britanică, în condiţiile în care Principele Consort Albert, soţul Reginei Victoria, provenea şi el din aceeaşi familie. Mai mult, mama sa, Louise, provenea din Familia Regală a Franţei, din ramura Orleans, iar soţia contelui Filip de Flandra, Maria, provenea din Familia Regală a Prusiei, din ramura Hohenzollern-Sigmaringen. Era fiica principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, cel care a renunţat la independenţa principatului său pentru a contribui la construirea unei Germanii unite.
Toate aceste lucruri întăreau ideea că Filip de Flandra va reuşi să consolideze Unirea realizată de Alexandru Ioan I Cuza şi va reuşi, de asemenea, să obţină independenţa României. Însă, în mod surprinzător, Filip de Flandra a renunţat la tronul Principatelor, deşi unii istorici sunt de părere că Filip de Flandra ar fi acceptat iniţial, în timpul negocierilor secrete care au precedat Unirea din 1859. Atunci, elitele din Moldova şi din Ţara Românească doreau Unirea sub un principe străin, iar alegerea lui Alexandru Ioan I Cuza a fost o soluţie de compromis, din cauza opoziţiei unor mari puteri faţă de ideea aceasta. Însă, între timp, situaţia internaţională se schimbase, iar Filip de Flandra se temea că împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, se va opune instalării sale ca domnitor al românilor, din cauza faptului că soţia contelui de Flandra provenea din familia rivală regală a Franţei.
