În 1892 se împlineau 25 de ani de când românii din Transilvania îşi pierduseră majoritatea drepturilor naţionale câştigate în urma Revoluţiei de la 1848.
În 1867, prin aşa-numitul Ausleigh, Imperiul Habsburgic era reorganizat în Imperiul Austro-Ungar, o confederaţie care reunea Imperiul Austriac şi Regatul Ungariei. Autonomia Marelui Principat al Transilvaniei era anulată, iar drepturile naţionale ale românilor ardeleni erau suprimate.
De aceea, în ianuarie 1892, liderii românilor ardeleni au decis să facă un adevărat rechizitoriu al nedreptăţilor îndurate în cei 25 de ani. Documentul, numit Memorandum, era asumat de Partidul Naţional Român, condus de Ioan Raţiu, în calitate de preşedinte, şi de Gheorghe Pop de Băseşti şi Eugen Brote, în calitate de vicepreşedinţi.
Cel care a redactat, efectiv, Memorandumul a fost avocatul Iuliu Coroianu. Documentul, bine argumentat, a fost preluat în primăvara anului 1892 şi dus la Viena de către o delegaţie formată din 300 de persoane.
Împăratul Franz Jozef a refuzat să primească delegaţia, pe motiv că românii ardeleni i se adresaseră în calitate de împărat al Austriei, nu în cea de Rege al Ungariei. Memorandumul, nedeschis, a fost trimis Guvernului de la Budapesta, care l-a returnat, tot nedeschis, la Turda, lui Ioan Raţiu.
Memorandumul era însoţit de o notă care menţiona că ministrul maghiar de Interne nu este dispus să înainteze împăratului memorii ale unor indivizi care nu reprezintă poporul român. Drept urmare, memorandumul a fost tradus în limbile de circulaţie internaţională şi publicat în presa occidentală. Numeroase personalităţi s-au solidarizat cu cauza românilor.
Citiţi mai multe pe RFI.ro.
