La capătul a două războaie mondiale devastatoare, Europa se înteroga, şi o făcea pe drept temei, cu privire la cauzele acestor catastrofe şi, mai ales, în legătură cu ce ar trebui făcut pentru a feri timpul viitor de repetarea unor asemenea tragedii. Era o certitudine, că mulţi europeni înţelegeau prea bine că războaiele mondiale, care plecaseră tocmai de pe bătrânul continent, fuseseră, dincolo de interesele economice divergente sau de fracturile ideologice grave, confruntări ale naţiunilor. Naţiuni cufundate în ego-ul identitar, incapabile să accepte cu adevărat drepturile, diversitatea, autenticitatea celuilalt.
Devenea limpede că generaţiile postbelice de europeni vor trebui ancorate în fundamente antropologice înnoite care să estompeze tentaţia negării celuilalt, creând, în schimb, premise reale pentru prevalenţa unei conduite tolerante faţă de cel configurat, aparent, diferit din punct de vedere identitar. Raportat la acest obiectiv, înţeles ca vital, multiculturalismul, ca spaţiu axiologic de formare a tinerelor generaţii, a fost întrevăzut, apoi cultivat asiduu, ca unul dintre pansamentele care ar putea ajuta la cicatrizarea rănilor însângeratei Europe. Multiculturalismul era chemat să alunge “încruntarea” de pe chipul europenilor şi să o substituie cu dorinţa, cu bucuria de a-l cunoaşte, a-l înţelege, a-l respecta pe cel care, până ieri, era duşman ireductibil numai pentru că era aparent diferit (lingvistic, ca înfăţişare, ca tradiţii etc).
Viziunea multiculturală modernă, de tip european-democratic, a fost incorporată cu întârziere în discursul public şi educaţional românesc. Faptul a devenit cu adevărat posibil abia după anul 1989, când România, cu toate ezitările cunoscute, a realizat treptat deschideri tot mai ample către modelul existenţial occidental. Primele receptivităţi au venit dinspre spaţiul universitar, o poziţie avangardistă fiind deţinută de către Universitatea Babeş-Bolyai. Situaţia era firească, Universitatea clujeană fiind sufletul intelectual şi cultural al regiunii transilvane care aparţine diversităţii etnice, confesionale, lingvistice, culturale, dar care moşteneşte şi un “bagaj” semnificativ de tensiuni interetnice sau interconfesionale. În continuare, mesajul multicultural a cunoscut diferite extensii, fiind adoptat de către mass-media, în creaţiile culturale, artistice şi, poate, mai puţin convingător sau mai degrabă de faţadă, în politicile instituţionale ale României. Evident, rămâne de discutat şi evaluat în ce măsură multiculturalismul, ca soluţie de atenuare a diferitelor surse de tensiune şi conflict, a putut fi difuzat în profunzimea societăţii româneşti, devenind un mod de viaţă autentic sau, dimpotrivă, dacă nu cumva a rămas o preocupare izolată undeva în “turnul de fildeş” al elitelor universitare şi culturale româneşti.
Pe de altă parte, trebuie subliniat că abordări de tip multicultural în România au existat şi înaintea rătăcirii comuniste, iar unele dintre contribuţiile semnificative au provenit dinspre familia regală română. Regalitatea în România a probat resurse înovatoare substanţiale în diverse domenii (instituţional, politic, economic, cultural), ansamblând o viziune avansată şi în acest domeniu al relaţiilor interetnice, interculturale. Indiscutabil şi înainte de orice, Coroana a fost un promotor, poate cel mai important, al identităţii româneşti. Frumosul, autenticul românesc, de la Carol I până la actuala generaţie a familiei regale române, au fost întotdeauna observate, crescute, arătate lumii. Exemplele din acest punct de vedere sunt numeroase, spectaculoase, emoţionante şi pot fi consemnate în dreptul a aproape tuturor membrilor Casei Regale a României din trecut şi din prezent. Însă, ceea ce trebuie neapărat subliniat este faptul că afirmarea identităţii româneşti dinspre Casa Regală a României nu s-a făcut în detrimentul, prin lezarea drepturilor, a particularităţilor lingvistice şi culturale ale altor comunităţi etnice şi confesionale. Ea însăşi, expresie prin excelenţă a multilingvismului şi multiculturalismului, Casa Regală a României a demonstrat o capacitate şi o sensibilitate aparte de a înţelege specificităţile, nevoile celorlalte grupuri cultural-etnice din România.
Câteva exemple pot fi deplin probatoare. În anii cumpliţi ai celui de-al doilea război mondial, când viaţa evreilor din România atârna adesea de un fir de păr, Regina Mamă Elena a acţionat constant în favoarea evreilor, a salvat vieţi evreieşti, înfruntând riscuri însemnate pentru ea şi fiul său, Regele Mihai. Pentru faptele sale de curaj, de iubire a aproapelui aflat la mare încercare, în martie 1993, Reginei Mamă Elena i-a fost oferit post-mortem, distincţia de “Dreaptă a Popoarelor”.
Tot în proximitatea războiului, de această dată în anul 1919, Regele Ferdinand şi Regina Maria realizau o primă călătorie prin mai multe localităţi şi oraşe transilvane. Printre alte impresii, în jurnalul său zilnic, Regina Maria nota următoarele: “Treisferturi din populaţia rurală erau români, pe când anumite oraşe erau încă cu destul de mulţi locuitori unguri, iar atunci când am trecut cu maşina prin ele, se vedea că în ciuda jubilărilor răsunătoare ale mulţimii de ţărani care se înghesuiau să ne primească, multe ferestre ferecate din strada principală erau ca o primire rece pentru cei pe care mulţi dintre ei îi considerau intruşi, iar aceste ostile, ferecate ferestre mă întristau. Aş fi vrut să pot penetra pe după ele cu braţele întinse, ceea ce cuceritori şi învinşi deopotrivă ar critica şi nu ar înţelege; dar chiar şi la această oră, în aparenţă aşa de glorioasă, nu aş fi putut niciodată uita pe cei care plângeau pe când noi jubilam. În mod irezistibil privirea îmi era atrasă spre acele obloane trase, gândindu-mă ce fel de resentiment sau jale putea sta ascuns în spatele lor, pe întuneric!” Reţinem că, în acel moment, Maria era Regina unei Românii, pentru prima dată, complet întregite şi pentru care muncise, luptase, lăcrimase, suferise enorm. Totuşi, în clipa gloriei depline, Regina României îl caută pe celălalt, duşmanul de ieri, învinsul de astăzi. Nu-l priveşte cu superioritate, dispreţ sau ocară, încearcă să-l cunoască, să-l înţeleagă, să şi-l apropie.
Interesant şi sugestiv este şi cunoscutul caz al “clasei palatine” în care s-a format Majestatea Sa Regele Mihai. Prin mozaicul său social-etnic, “clasa palatină” sau clasa pedagogiei regale, trebuia să-i asigure viitorului rege al României posibilitatea de a creşte, de a se forma într-un spirit de înţelegere, de preţuire a intelectualului, a ţăranului, a muncitorului, dar şi a maghiarului sau a germanului. Într-un anume fel, “clasa palatină” l-a pregătit pe principele copil pentru a fi Regele unei Românii a toleranţei, a bunei convieţuiri în care valorile multietnice şi multiculturale să fie recunoscute şi consacrate.
Iată de ce, cred, este justificat să privim cu luare aminte către tradiţia şi vocaţia multiculturală a Casei Regale a României. Acestea ne pot oferi, tocmai pentru că sun autentice, rezolvări prin care, măcar în parte, să fie astupate îngrijorătoarele tranşee culturale care fragmentează, care tensionează societatea românească de astăzi şi care sunt profund condiţionate social, cultural, etnic sau confesional.
